Nu am văzut ca problema angajamentelor la Securitate să fi făcut la noi obiectul unor dezbateri publice serioase.

La începutul anilor '90 problema aceasta mi se părea esenţială dintr-un singur punct de vedere: aveam convingerea că angajamentele de informator/ colaborator pot fi o teribilă sursă de şantaj politic în mâna Securităţii, trecute cu arme şi bagaje în slujba noii puteri autoinstalate. Ce era de făcut? Ce era de făcut cu armata invizibilă a informatorilor, capabilă - în mintea mea, în mintea noastră, a celor angajaţi într-o schimbare profundă a societăţii româneşti - să influenţeze obscur evoluţia României în acei ani de mari incertitudini? N-aş vrea să trec însă de la singularul persoanei întâi la pluralul ei fără să precizez cine erau cei care gândeau astfel: să spunem că din "grupul" respectiv făceau parte toţi cei care credeau în justeţea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara.

N-am ştiut atunci să dăm un răspuns la problema dosarelor, dar am considerat că lucrurile ar trebui să fie tranşate fără convulsii şi radicalisme prin îndepărtarea de pe listele de candidaturi timp de zece ani (o legislatură scurtă de doi ani urmată de două legislaturi complete) a foştilor nomenclaturişti şi securişti. Atât şi nimic mai mult! Pentru zece ani să tăiem legătura dintre trecut şi viitor, fără alte măsuri. Obsesia "dosarelor", căci era o adevărată obsesie, ar fi urmat să se regleze astfel natural, ele devenind inutile şi mai ales inutilizabile.

Ca deputat în legislatura '92-'96, am iniţiat un text de lege, primul de acest fel după 1990, prin care solicitam preluarea arhivei Securităţii de către Parlament. Cu ce scop? Ca să fie sigilată şi să fie scoasă din circuitul şantajului. Ideea ca dosarele informatorilor să fie făcute publice şi ca "procesul comunismului" să înceapă cu informatorii îmi era complet străină: ne era,