Marele pericol pentru orice comentator al criticii lui Ion Pop e acela de a se ţine prea aproape de text. (Sigur că, până la urmă, un asemenea de exerciţiu de lectură n-ar fi, intelectual vorbind, lipsit de foloase. Dar, la fel de sigur, rezultatele lui pozitive, de natură exclusiv analitică, s-ar dovedi, la rece, minore. Fiind, acolo, destule de învăţat, prea multe de spus nu mai rămân.) Surplusul de fidelitate funcţionează, aşadar, inhibitoriu. Căci nici glosa adjectivală, nici enunţarea evidenţelor (căile de acces cele mai frecvent etalate în receptarea demersurilor lui Ion Pop) nu pot trece, cu bună credinţă, drept angajament interpretativ.
E, probabil, unul din motivele pentru care cronicarii descriptivişti nu s-au repezit să recenzeze o carte, totuşi, inevitabilă, ca Echinox. Vocile poeziei. Şi nu e deloc o întâmplare că, dintre puţinele articole ce i-au fost dedicate, cele mai bune şi mai empatice sunt semnate de doi critici literari din provincie cu vădită înzestrare eseistică, Al. Cistelecan, în Cultura, şi Andrei Terian, în Ziarul de Duminică. Celui din urmă îi aparţine, de altminteri, o corectă disociere de principiu. Deşi, remarcă Terian, aniversar prin forţa lucrurilor, fiind publicat la împlinirea a patruzeci de ani de Echinox, volumul acesta nu e, spre cinstea lui, numaidecât unul festiv. Ce îl salvează de asemenea ispite sunt, paradoxal, două figuri implicite ale excesului. Echilibrul conţine, mai mult decât libertate şi egalitate, libertarianism şi egalitarism.
La primul se face, voalat, referire în Introducere: "Căci, aşa cum am observat şi cum s-a notat în mai multe rânduri, gruparea Echinox şi-a propus de la început să asigure doar un spaţiu de exersare a talentelor nou apărute printre tinerii, mai ales studenţi, fără nici o constrângere programatică. Numai spiritul critic lucid şi neconcesiv, educat în Universitate,
