Nicolae Iorga vorbea despre Biblie ca despre o operă literară completă şi complexă ("cartea care poate înlocui o întreagă literatură"), în sensul că sunt cuprinse în ea aproape toate genurile şi speciile literare: cărţi de înţelepciune, cărţi de poezie, romane istorice, romane de dragoste etc. Fără îndoială că una din cele mai poetice cărţi ale Vechiului Testament, această capodoperă a literaturii ebraice, este Psaltirea ("Cununa poeziei vechi testamentare este Cartea Psalmilor sau, aşa cum s-a impus prin terminologia greacă, Psaltirea" - spunea Î.P.S. Bartolomeu Anania) şi, din această cauză şi pentru că fragmente din ea au intrat în textul Sfintei Liturghii, a fost şi una din cele mai traduse încă din zorii culturii româneşti, de la textele manuscrise maramureşene (sau rotacizante - primele texte în limba română, între care înregistrăm şi o Psaltire Scheiană, o Psaltire Voroneţiană şi o Psaltire Hurmuzachi).

Când vorbim despre Cartea Psalmilor sau Psaltire avem în vedere mai întâi versiunile canonice, de la aceste texte vechi de literatura română, prin Biblia de la 1688 (Biblia lui Şerban sau Biblia de la Bucureşti, cum mai este cunoscută), până la Biblia diortosită de Î.P.S. Bartolomeu Anania şi apărută în 2005. Apoi sub influenţa psalmilor s-a dezvoltat în lirica românească această specie literară, o meditaţie religioasă, reprezentată mai întâi de Alexandru Macedonski - cu Psalmi moderni - şi Tudor Arghezi cu Psalmii săi de înverşunată căutare a divinităţii, iar în poezia română contemporană de Ştefan Augustin Doinaş şi Ion Horea.

Dar odată cu Psaltirea în versuri din 1673, a lui Dosoftei Mitropolitul, actul de naştere a poeziei româneşti culte, se inaugurează o nouă variantă a tălmăcirilor psalmilor, pe care am putea să o numim traducere poetică. De la Dosoftei, din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, până la traducerile contem