Am fost şi eu in Bucovina! Nu de multe ori sau, oricum, de mult mai puţine ori decât mi-aş fi dorit. Am fost să văd mănăstirile. Mi-a plăcut mai mult Dragormina decât cele celebre pe care, poate am avut eu ghinion, nu le poţi percepe in toată splendoarea lor din pricina izului turistic.

La Dragormina e linişte pioasă, e smerenie. Iţi lasă in suflet mult timp o pace aproape dureroasă: ţi-e greu după ce părăseşti lăcaşul şi imprejurimile să te mai obişnuieşti cu tumultul vieţii de mirean. Iţi dai seama cât de efemere sunt cele lumeşti. Cât de repede trecătoare sunt toate! Făpturile sunt siluete care dispar undeva departe fără nici o promisiune de intoarcere. Tot spaţiul Bucovinei are un aer, o atmosferă de melancolie blândă şi dureroasă.

Am cutreierat şi satele bucovinene. Atât cât am putut, cât statutul meu de călător cu ochii pe ceas şi pe calendar mi-a putut permite. Există in robusteţea caselor şi a oamenilor, in curăţenia lor fizică şi spirituală, in blândeţea gesturilor şi cuvintelor o adâncă şi nespusă tristeţe. Probabil că este tristeţea revărsată din prea mult frumos. Si fără un motiv anume – sau poate tocmai de aceea –, in lumina densă alb-albastră, verzuie sau galbenă spre roşiatică in amurg sesisezi că prinde consistenţă ceva imaterial: un dor sfâşietor.

Aparent atât de bine cunoscută, Bucovina poate oferi la fiecare nouă intâlnire cu ea alte şi alte frumuseţi. Alte şi alte unghiuri din care să o priveşti. Prospeţimea ochiului – absenţa prejudecăţilor, lăsarea la vatră a ghidurilor turistice, adică a indicaţiilor "neapărat de văzut!" – iţi poate descoperi fragmente de istorie (cât de mult m-au impresionat bornele de hotar de imperiu!), de viaţă de demult, de oameni care au fost.

O astfel de Bucovină de demult a descoperit tânărul elveţian Simon Geissbuhler. Rodul descoperirii lui este un splendid album intitulat "Cimiti