Pesemne că Gavin Bowd, profesor la universitatea britanică din St. Andrews, a fi aflat că în ultimii ani am scris şi vorbit de mai multe ori despre isprăvile sale culturale în ce priveşte România interbelică, episodul bucureştean al lui Paul Morand, trimisul lui Pétain şi Laval în România antonesciană ş.a. Sursa: Sorin Antonescu

Altminteri nu-mi închipui prin ce minune m-am trezit cu acest cărţoi din partea D-Sale, apărut anul trecut la Editura pariziană L’Harmattan: „La France et la Roumanie communiste”.

Vreo patru sute de pagini care merg de la evocarea paşoptismului nostru inflamat de Michelet şi înfiinţarea Institutului Francez la Bucureşti, în 1924, sub direcţia lui Alphonse Dupront (nume aproape legendar pentru iubitorii lui Cioran et. co.), până la vizita cuplului Aragon-Elsa Triolet în Bucureştii lui 1947, vizita premierului Ion Gheorghe Maurer în Parisul lui Charles de Gaulle, 1964 (relatată în Scânteia la vremea respectivă de un tânăr promiţător pe nume Tudor Vornicu), cazurile Caraman, Ecobescu, Haiduc, Goma, Virgil Tănase şi refuzul lui François Mitterrand de a păşi pe Otopenii lui Ceauşescu, în ianuarie 1989 („e un sistem condamnabil, anacronic şi care alterează conştiinţa umană. Mă voi duce în RDG, dar nu şi în România”), trecând prin afacerea Parisot, 1950 (a cărui iubită, Florence Bastaki, era una şi aceeaşi persoană cu agentul HF4), figura lui Nuselovici Moldoveanu, reprezentantul PSD în Franţa, trecerea lui Roland Barthes pe la Institutul Francez de pe Dacia în 1948-’49 (când Alexandru George l-a văzut asistând impasibil la epurarea cărţilor din regimul defunct), sejurul Vichy-ist al lui Cioran şi Eugene Ionesco, tensiunile franco-germane din mandatul lui Paul Morand (citit prin memoriile lui Jean Mouton), opţiunea comunismului ceauşist pentru Renault şi nu pentru Ford, Fiat sau Mercedes şi, în general, permanenta supraveghere de l