Odata ce masele au iesit in strada la Teheran, cineva care cunoaste scenariul putea incepe numaratoarea inversa: daca astazi avem proteste de masa, maine apar amenintarile cu represalii in numele "sigurantei nationale". In ziua a treia vedem ziaristi arestati si publicatii inchise; in a patra zi, reprimari sangeroase ale protestelor de catre politia secreta; in ziua a cincea sunt arestate personalitati-cheie din opozitie. Dupa cum s-a constatat, toti acesti pasi au fost urmati punctual si in Iran in decurs de o saptamana.
Aceleasi etape au fost observate in Thailanda in 2006 – in decurs de zece zile. Un an mai tarziu s-a intamplat in Myanmar, pe parcursul a sapte zile. Scenariul este atat de bine cunoscut de dictatori, incat le-ar trebui mai putin de o saptamana ca sa puna lacat unei tari intregi.
Nimic din toate acestea nu ar avea de ce sa ne surprinda. Ar trebui sa intelegem totusi ca, daca exista un asemenea scenariu verificat in timp pentru instaurarea si mentinerea unei dictaturi, exista la fel de bine o contrastrategie pentru deschiderea unei societati inchise. Cand un dictator – de stanga, de dreapta, de oriunde, de oricand – vrea sa inchida o societate deschisa sau sa initieze reprimarea unei miscari democratice, el urmeaza zece pasi clasici: invoca o amenintare, infiinteaza inchisori secrete, dezvolta o forta paramilitara, pune la punct un aparat de supraveghere, aresteaza cetateni in mod arbitrar, infiltreaza grupurile de cetateni, tinteste indivizi-cheie, prigoneste jurnalisti, califica orice critica drept "tradare" si corupe statul de drept.
O data ce acesti pasi au fost facuti, devine deosebit de dificil pentru o miscare prodemocratie sa mai supravietuiasca, dar nu este imposibil daca o contrapresiune este aplicata corect. Istoria ne arata in repetate randuri, in toata era moderna, in toata lumea, ca, daca sunt dispusi sa
