V-am reproşat, şi poate pe nedrept, şi în alte vremuri, plăcerea de a nu spune până la capăt ce aveţi de spus şi de a folosi obsesiv semnul celor trei puncte. Dar nu la capătul poemului de obicei scurt, ci chiar de la început. De unde să bănuiască cititorul rostul puncte-punctelor, valoarea acestui semn de punctuaţie de care mi s-a părut şi mi se pare că abuzaţi inutil? Un astfel de mod de segmentare lăsându-te neputincios să-ţi mai imaginezi ce este în sufletul autorului. La urma urmei, cine ştie dacă nu este acesta un semn, singurul semn sugestiv care vi se potriveşte ca o mănuşă! Iată un prim poem, care parcă n-ar fi de lepădat: "... m-am încercat în nişte după amiezi/ cu Moartea/ ce,/ fără de nici un gaj/ întru acelaşi cerclaj,/ venea, fugea,/ oferea un preţ dezonorant,/ cam cât pe-un amant/ care cerşea;// ... n-am ajuns la nici un consens, deşi-mi pricepeam împotrivirea,/ precum şi menirea,/ ca pe-un nonsens;// ... venea, fugea,/ cerşea galopant,/ un preţ dezonorant.../ încă s-aştern zăpezi...;/ ... nonşalant,/ n-am vrut să-i fiu amant...// ... (care,/ în nişte după amiezi trecătoare/ ale mele/ ce călcau înspre noi apusuri cu cocoare!)" Poemul se intitulează un preţ şi nu trebuie să-i pretindem absolut nimic, să-l luăm aşa cum este, uşor modern, uşor de modă veche, cum şi uşor inutil, paşnic, brodat pe o temă cu siguranţă dificilă.

Cititorul, de felul lui liber şi neindiferent la libertatea celuilalt, se află într-o schimbare bună de dispoziţie în faţa efortului copilăresc de a se lăsa prins în păienjenişul însorit al pastelurilor dvs: "arunc, iar cu toiege/ în fâlfâiri de cocoare,/ mă dor, iar, amurgurile toate,/ pribege,/ secundele se petrec în fuioare/ şi ţes drumurile de noapte// buzdugane/ Feţi-frumoşi, dezinteresaţi/ mai aruncă/ înspre Luna smerită,// încă mai e timp de basme/ încă ne mai simţim copii păcăliţi...// voi prinde, oare, o î