Sînt momente cînd, ieşind puţin din circuit, nu eşti la curent cu tot ce se întîmplă, cultural, prin tîrg. Dar, vorba ceea, prietenul la nevoie se cunoaşte. Datorită unuia dintre ei am aflat de faptul că a sosit la Bucureşti compania de dans a lui Philippe Decoufle si am reuşit să văd "Sombreros", un spectacol-poveste de un mare rafinament, o poveste filosofică plină de ludic, de ironie, o poveste pe muchie de cuţit între fantastic şi realitate, între virtual şi concret despre fiinţă şi umbra ei, despre căutare, despre iubire, despre cuplu, despre bărbat şi femeie, despre om şi propriul ego, propriile obsesii, frici sau exuberanţe, despre prelungirea stranie a fiinţei în zeci de forme ale umbrei, ale eu-lui. O performanţă magică! Un ritual discret al fantasmelor, al dialogurilor, o uluitoare coregrafie care subliniază continuu miracolul corpului unor dansatori de elită, o tehnică senzaţională în folosirea video-ului, a luminilor, fără a face din asta nici un fel de demonstraţie ci, dimpotrivă, subliniind o dorinţă enormă de joc de idei şi detalii, de şarjare a iluziei. Pe scenă, o bucurie teribilă de joc şi joacă, o energie subtilă, ca şi umorul consistent, o plăcere de a tinde spre perfecţiune, o suită de elemente coregrafice interpretate dumnezeieşte, cu poftă, cu chef, cu rigoare, cu infinită disciplină. În fosă, doar doi muzicieni şi un pian cu coadă, clape, un pickup, elemente de percuţie şi patru sau cinci tipuri de saxofoane, o muzică live de mare calitate. Nici o graniţă între unii şi ceilalţi, între dans, sunet şi cuvînt. Muzica, muzicienii şi instrumentele lor - un protagonist real, care a însoţit şi a sporit toate fantasmele lui Decoufle. Şi visul meu.

Exact la o săptămînă, o prietenă mă face atentă că la Teatrul Naţional va fi un spectacol mai special de muzică şi poezie: Angela Gheorghiu, Dan Grigore, un pian Yamaha şi invitaţii lor.