…ca tot nu ma pot gandi la ceva serios din cauza artificiilor care explodeaza la fiecare trei secunde in tot cartierul, m-am gandit ca nici o psihanaliza de doi lei, la nivelul Ana are mere, Xenia n-are pix, n-are cum sa strice. Nu putem trai o viata intreaga cu o cravata la gat. La rastimpuri macar, ne mai putem permite sa si zambim. Cu seriozitate, desigur:)
Deci: este vreo legatura intre caii verzi de pe peretii inimii fiecaruia si felul in care isi concepe viata? S-ar zice ca da. Ba, apud psihanaliza en vogue, e chiar explicita. Daca e sa ne rezumam strict la domeniul calatoriilor, unii prefera marile orase – Bucurestiul, Parisul, Londra, Praga, Madrid, New York, Cairo – altii turismul de lux in “statiuni”- Mamaia, Monte Carlo, Carlo Vivari, altii pe cel de pensiune, manastiri, casa bunciilor, s.a.m.d. Unii prefera jungla, altii muntele, unii desertul, altii oceanul. Unii cu rucsacul in spate nu vor sa auda de aer conditionat, altii cu Ipodul in urechi, nu vor sa auda de toaleta fara apa curenta.
Boon. Lesne de ghicit, imi place jungla. Ma topesc dupa jungla: imi plac mirosurile, umezeala, pana si tantarii (dupa o vreme). Psihanalitic vorbind, asadar, ma pasioneaza subconstientul, intortochelile lui, serpii ascunsi sub cate o piatra. De aceea – vine de se leaga - iubesc scrisul in orice forma a lui, cum unii iubesc usturoiul chiar si in salata sau lapte. Pana la un punct asa si e. Daca Jung, bunaoara, ar auzi ca mi-am petrecut o buna parte din copilarie prin pesteri ar spune ca diagnosticul e clar.
Dar e? Pesterile ii pasioneaza si pe ceilalti doi prieteni ai mei din copilarie – Florin si Zbengu – dar similitudinile se opresc aici. Explicatia e in acelasi timp banala si extra-ordinara. Copii fiind, am avut parte de un dom’ Bosdoc – un om care iubea pesterile cum altii iubesc vinurile bune. De la el am invatat tot ABC mersului
