Se ştie de foarte multă vreme că, în general, statul este cel mai prost administrator, iar statul român a dovedit-o din plin, de nenumărate ori. Pornind de la administrarea companiilor de stat, care mai toate, până să fie privatizate, aduceau doar pierderi - de exemplu Petrom, care până să fie preluată de OMV era unul dintre cei mai mari datornici la buget, iar în prezent aduce cei mai mulţi bani la stat - şi până la gestionarea propriilor bani.

Mai mereu, statul nu ştie - sau nu vrea - să-şi gestioneze cum trebuie banii de care dispune. În multe dintre situaţii, pare că până şi o simplă gospodină s-ar descurca mai bine la capitolul ăsta. Tot la fel de prost se comportă statul şi în ceea ce priveşte relaţiile cu proprii angajaţi. Astfel s-a ajuns în situaţia actuală în care statul să fie dat în judecată de o grămadă de funcţionari pentru drepturi salariale, iar statul să piardă zeci de mii de procese pe această temă. Drepturi salariale care oricum au fost acordate aiurea la un moment dat - fel de fel de sporuri şi sporuleţe aberante ori de-a dreptul jenante, acordate acum nişte ani, când România primise din partea FMI nişte interdicţii asemănătoare celor de acum privind creşterea salariilor. Ca să evite încălcarea unor acorduri cu instituţia financiară mondială, care acorda României nişte împrumuturi, statul s-a gândit să fenteze angajamentele inventând nişte sporuri pe lângă salariile de bază "îngheţate". Aşa au apărut sporurile de antenă, de condiţii periculoase, de radiaţii cosmice, de ecran, de stres, etc şi aşa s-a ajuns ca salariul de bază să reprezinte doar o părticică din veniturile totale ale unor bugetari. Sporuri pe care statul le-a suspendat în timp, dar tot aiurea: după ce le introdusese prin nişte legi, le-a desfiinţat prin ordonanţe şi hotărâri de guvern, care evident că, în faţa legii, n-aveau cum să fie mai puternice. De aceea, era de aşte