Un fost preşedinte al Comisiei Europene a spus acum cîteva decenii că integrarea europeană este ca mersul pe bicicletă: dacă nu merge înainte, pică. Asta pare a fi paradigma în care ne raportăm la Uniune: ce se mai întîmplă, unde mai merge, cum va evolua? Ideea că avem o Uniune definitivă, stabilă este una străină, aproape înfricoşătoare. Asta e tot? Aici rămînem? Metafora bicicletei se poate transforma în blestem: dacă ne oprim, se destramă?

Această imagine a unei Europe din ce în ce mai integrate pare a ne fi însoţit încă de la început. Tratatul de la Roma, care a pus în anii ’50 bazele a ceea ce este UE astăzi, spune în preambul că liderii care semnează sînt "determinaţi să pună bazele unei Uniuni tot mai apropiate între popoarele Europei". Această sintagmă a făcut carieră în engleză " Uniune tot mai apropiată / Ever Closer Union. Unul dintre manualele cele mai utilizate în universităţile bune care predau studii europene se numeşte chiar aşa: Ever Closer Union: An Introduction to European Integration, de Desmond Dinan. UE este deci o poză în mişcare, a plecat de undeva şi pare a merge undeva, deşi nimeni nu ştie exact unde. Dar mersul în sine ne dă garanţia că proiectul există, mişcarea înlocuieşte substanţa.

Metafora stă în spatele unui articol din numărul pe iulie al revistei Prospect scris de Charles Grant, directorul Centrului pentru Reformă Europeană (Center for European Reform) de la Londra. Grant pune deci o întrebare dură: "Alunecă UE înapoi?". Pînă acum cinci-zece ani " spune Grant " UE părea o putere în plină ascensiune, lansa o monedă unică, se extindea spre Est, lansa noi tratate menite să-i întărească instituţiile. Acum, ideea că Europa tot creşte s-a terminat, ba chiar alunecă înapoi. Urmează o lungă listă a ceea ce Grant vede a fi eşecurile majore ale Uniunii. Ca actor geo-strategic a rămas irelevantă. Americanii, chinezii şi ruşii