Mai multe au fost perioadele din viaţa mea când cineva sau ceva mă îndemna să fiu patriot! A fost un timp când era obligatoriu să faci armata, că altfel nu-ţi serveai ţara, nu erai bărbat, nu te puteai însura, nu "iereai uom", domnule! Eu am făcut-o, dar fiul meu nu! Înseamnă oare că băiatul meu nu e patriot?
Despre noţiunea de patriotism cred că n-ar trebui să vorbim prea mult. Şi, să fim serioşi, astăzi nici nu se vorbeşte prea mult. Dacă patriotismul se mai predă la şcoală, dacă se mai învaţă din cărţi şi nu se simte în interiorul tău, dacă nu-ţi dă fior de lacrimă, atunci el nu este decât ambalajul strălucitor al unui produs bine ascuns, dar rău la gust şi la miros. Şi vă spun asta eu, cel care am cântat prin anii '80 cântecele neamului, aşa cum se cântau ele, nu cum au început să fie cântate după '90, de toţi cei care păstrau liniile melodice şi schimbau cuvintele care cum credea el că "sună" mai bine! Am văzut destui pe la televizor, înconjuraţi de tricolor, făcând gesturi inutile, patetizându-mi mie momentul fabricat de ei, uneori lăsând vreo lacrimă meschină să cadă cu un zgomot de tinichea pe un obraz prea mult fardat... dar câte nu şterge, câte nu acoperă, câte nu ascunde şi, mai ales, câte nu suportă un banal strat de fard dat în fugă la machiaj, spre-a nu cădea rău vreo umbră pe faţă, spre-a nu luci nepotrivit un nas, o frunte, o bărbie! Patriotismul este atunci când, dacă ai făcut ceva important în viaţa ta, dacă te ştie o lume întreagă şi dacă eşti chemat la ziar sau la televizor să spui sau să explici despre asta, nu găseşti cuvinte potrivite, rămâi tulburat şi laşi tăcerea să vorbească în locul tău. Bineînţeles că nu sunt eu omul potrivit să vorbesc de aşa ceva, dar mai văd şi eu, mai ascult şi eu. Acum vreo 25 de ani, când am păşit prima oară la Ţebea, am văzut un mormânt în curtea bisericii unde era îngropat Avram Iancu pe care era
