Dumnezeule, ăştia nu se opresc niciodată?“. Încercam să rămân calm şi să-i ignor, dar cât de indiferent poţi fi când vezi, în toiul nopţii, pe un bulevard din Bucureşti, la ieşirea pe Autostrada Soarelui, o hoardă de zeci de motociclişti care se dau în stambă? Cu motoarele turbate, cabrându-şi bolizii pe o roată, tipii ăştia aproape zboară, iar eu trebuie să trec pe lângă ei şi să am grijă să ­nu-i încurc cumva, aşa cum se străduiesc ceilalţi intruşi – şoferii autobuzelor care se retrag la capăt de linie şi câţiva taximetrişti. Poliţia ­n-are drum prin zonă, aşa că în curând vom ajunge să le cerem scuze că trecem pe acolo.

Noaptea, motocicliştii teribilişti trec cu viteză maximă pe lângă lege, răvăşind liniştea oraşelor în care îşi organizează cursele lor stupide. Ăsta nu e un mod de viaţă, ci mai degrabă unul de a o sfârşi mai repede.

Nu degeaba li se spune „donatori de organe“. E o doză mare de cinism în expresia asta, dar şi destul de mult adevăr, de vreme ce dependenţii de viteză pun mai mult preţ pe amplificatorul de zgomot decât pe propria viaţă. Iar când unul ­de-al lor se zdrobeşte de asfalt, fac un marş memorial şi se simt şi mai neînţeleşi, aşa cum îşi doresc, de fapt, să fie mereu.

Statistic vorbind, la volan sunt mai mulţi maniaci care au probleme cu toată lumea. Dar în general şoferii şi pietonii n-au nimic de împărţit cu motocicliştii civilizaţi, care îşi urmează pasiunea fără să-i streseze pe ceilalţi.

Oamenii obişnuiţi, oricât de banali şi de plictisitori ar părea ei pentru dependenţii de adrenalină, îşi doresc ca oraşul să le ofere linişte, siguranţă şi, de ce nu, plăcerea de a trăi. E cumva prea mult?