O spun de la bun început: vestea morţii lui Michael Jackson nu mi-a produs deloc impresia că lumea a fost părăsită de un geniu. Reacţia lumii însă, da, mi-a produs un şoc. Sînt într-una dintre acele situaţii în care oricine se găseşte cu oarecare regularitate: ori nu pricep eu nimic, şi toată lumea ştie ceva, ori lumea a înnebunit cu totul, şi eu am rămas singur, ultimul gardian al rezonabilului.

Încerc s-o iau pe rînd şi, vă rog să-mi iertaţi egoismul, am să încep cu mine. Poate că eu sînt de vină că nu percep amploarea tragediei şi asta, cu siguranţă, se datorează faptului că nu am priceput niciodată anvergura artistică a regretatului. Sentimentul pe care îl am cînd se duce cîte o mare personalitate are o alcătuire unică în arhiva mea intimă aşa cum, sînt convins, e cazul tuturor. Se amestecă un fel special de tristeţe, parcă mai rece şi mai lucidă decît în cazul pierderii unui prieten sau a unei rude la care ţin, cu un sentiment unic al contemporaneităţii. Nu există o altă împrejurare în care să conştientizez mai apăsat epoca în care trăiesc. Cînd aud că un mare artist a murit, ies pe stradă şi privesc lumea, oamenii, trotuarele, copacii, clădirile, aşteptînd să descopăr ceva cu totul nou. Se declanşează, implacabilă ca un reflex, convingerea că lumea nu mai poate arăta ca înainte, la modul propriu. Lumea s-a ţinut în ţîţîni pînă în clipa morţii marelui artist, şi pentru că omul care tocmai a murit trăia şi producea.

Acum, că s-a dus, ceva trebuie să se schimbe. Echilibrul lumii trebuie să se reaşeze şi mă aştept să văd semnele clare ale acestei reaşezări, ca un fel de confirmare a valorii celui tocmai dispărut. Apoi, imediat, îmi spun că toată viaţa mea am fost contemporan cu acest om şi el habar nu avea că eu exist, deşi era atît de important pentru mine. Cam aşa aş putea descrie ceea ce am simţit, de pildă, cînd a murit, în septembrie anul trec