Rusia nu numai că-l citeşte în continuare pe Orwell, dar se pricepe să-i fabrice urmaşi. 1984 şi Ferma animalelor au impus o modă literară care face vâlvă şi valuri la Moscova. Distopiile scriitorilor ruşi sunt premiate în Occident şi privite chiorâş în ţară, unde autorităţile par tot mai refractare la ideea de-a avea „Puţintică răbdare“. Tatiana Tolstaia (cu memorabilul ei Mârzac Suprem din „Zâtul“), Iuri Mamleev şi Viktor Pelevin sunt trei nume din falanga distopicilor în fruntea căreia s-a aşezat, prin toate cărţile sale, Vladimir Sorokin.

Curtea Veche i-a înfiat editorial pe răzvrătiţi şi a scos recent pe piaţă „Kremlinul de zahăr“ al lui Sorokin, în traducerea savuroasă a Antoanetei Olteanu. Din nefericire, ediţia românească are o ciobitură supărătoare: postfaţa traducătoarei, anunţată pe pagina de gardă, lipseşte pur şi simplu. Şi aşa, însă, „Kremlinul de zahăr“ merită investiţia de timp. Dacă „Ziua opricinicului“ şi „Gheaţa“ au avut efectul unor pumni în plexul cititorului, „Kremlinul de zahăr“ seduce prin amestecul de real şi fantastic, prin limbajul frust şi scenele scandaloase, dar şi prin forţa de improvizaţie a autorului. Sorokin are voluptatea experimentului şi totodată minuţiozitatea unui giuvaiergiu versat.

Cât despre romanul său, el descrie şaisprezece felii de viaţă din Rusia lui 2028. Ţara a trecut succesiv prin Tulbureala Roşie şi Tulbureala Albă, iar deţinuţii construiesc un zid mai mare decât cel chinezesc. Efort inutil, căci limba rusă e deja plină de cuvinte chinezeşti: „dian’şi“ (televizor), „shabi“ (fătălău), „fensibing“ (reumatism), „xiao shitang“ (bodegă) etc. Ruşii vieţuiesc într-un decor pe care o mână nevăzută îl transformă întruna – când grotesc, când oniric, când mustind de promiscuitate, când fragil şi translucid. E o lume scoasă din ţâţâni, unde nădejdile nu se mai văd din cauza grijilor.

Sin