Dus pînă la ultimele lui consecinţe, aşa cum îl duce Corneliu Porumboiu în Poliţist, adjectiv, realismul nu poate fi decît antispectacular: nu poate decît să se opună formelor de spectacol familiare marelui public " inclusiv celor acceptate de obicei drept "realiste", cum e drama psihologică. De ce? Pentru că drama psihologică "bine construită" e un spectacol convenţional " nu în sensul de "banal", ci în sensul că se bazează puternic pe convenţii dramatice. Toate acele elemente care-i permit spectatorului să reconstituie cu precizie evoluţia conflictului interior al unui personaj " toate acele întîlniri semnificative cu alte personaje, toate acele incidente revelatoare, toată acea expresivitate actoricească " nu sînt altceva decît convenţii. Pentru un realist atît de riguros cum e Porumboiu, drama psihologică "bine construită" e, de fapt, supraconstruită: întîlnirile sînt prea semnificative, incidentele " prea revelatoare, oamenii " prea expresivi, prea citeţi " în drama psihologică, ca şi în toate celelalte forme de cinema comercial (folosesc cuvîntul "comercial" într-un sens larg, pentru a desemna un limbaj cinematografic standard, universal acceptat), realităţii solide i se substituie o lume de semne, un limbaj uman înrudit cu acela al cuvintelor. Şi, după cum încercam să arăt săptămîna trecută, această înrudire e suspectă în ochii lui Porumboiu.

Ambele limbaje sînt suspecte în ochii lui: sînt procese prin care omul pune sens de la el într-o realitate care s-ar putea să nu aibă nici unul. În Poliţist, adjectiv, Porumboiu investighează aceste procese şi această posibilitate. Şi singurul fel onest de a face asta este să se abţină, pe cît posibil, de la a pune sens de la el, semne de la el, în faptele pe care le prezintă. De aceea ne obligă să privim minute întregi cum eroul său poliţist stă la pîndă în faţa unei case sau filează un suspect care nu face n