Există în România şi altfel de oameni. Unii dau cu bîta, dar nu ca să spargă capetele semenilor
“Cîinii” urcă scaunele pe mese la “Bamboo”, rugbiştii şi-au tatuat pe braţ “Moarte gruzinilor!”, iar la capătul lui 41 se ajunge doar dacă eşti de acord cu un salariu mic. Departe, foarte departe de această lume dezlănţuită există, însă, şi Sportivi!
De-abia le dăduseră tuleiele cînd au pus mîna pe bîte, la mijlocul anilor ’90. Cei de vîrsta lor plecau cu astfel de arme prin discoteci, să se dea smardoi. Ei o luau în direcţia opusă, pe un teren de sport. Unui profesor, Nelu Gavrilă Braicu, îi venise ideea cu Federaţia Română de Baseball şi Softball. Ceeee? Atunci se dansa pe Michael, se făceau averi din suc la dozatorul TEC şi se mergea după blugi peste Bosfor, iar ei făceau performanţe la nivel naţional cu baseball-ul??? Bună poanta…
Un deceniu. Ba chiar un deceniu şi jumătate. Atît a trecut de atunci. Puştii au devenit oameni în toată firea. Dar, brusc, într-o zi de februarie, inima coach-ului s-a încăpăţînat să mai bată. Ce urma? Simplu! Dezorganizare, haos, lipsa de antrenamente, fuga sponsorilor, faliment, destrămare. Dar copiii din ’90 – să-i numim Bogdan, Ciprian, Andrei ori Silviu -, s-au hotărît, asemenea reclamei, să meargă mai departe. Au scris, cu markerul pe peretele vestiarului vorbele marelui Hannibal: Dacă nu voi găsi drumul, atunci îl voi construi! Şi…la drum!
Cum e să te încurajezi singur?
Au închis uşa vestiarului, ca uriaşul Piţi Apolzan la CCA, şi nu au ieşit de acolo pînă nu au stabilit ce şi cum: cine e antrenorul neoficial, cine ia echipamentul acasă, să-l spele, cine e managerul, de unde aduc banii, cine o face pe administratorul, cine completează foaia de joc. Şi au ajuns la Roman, în judeţul Neamţ, la Cupa României. Au dat peste Dinamo, favorita numărul 1, care i-a călcat în picioare în primul joc. Dar n-au dispera
