Era pe la sfîrşitul lui mai. La renumita televiziune de ştiri se atrăgea atenţia, cu ajutorul invitaţilor din studio, că agricultura este afectată de secetă. Ce motiv mai bun să (re)începi o discuţie cu privire la sistemul de irigaţii din România? Aşa că invitaţii ajung la o concluzie: fermierii români nu au cum să-şi protejeze culturile, pentru că statul, deţinătorul majoritar a ceea ce a mai rămas din sistemele de irigaţii, face prostii şi nu dă apă sau, mai rău, dă apă altora! Să le luăm pe rînd, că se vede treaba că n-am învăţat nimic.

Pentru început, un pic de istorie. Prin anii ’90, ceapeurile cădeau ca spicele sub ofensiva proprietarilor de teren, şi nu numai. Erau cazuri cînd, din clădirile şi grajdurile cooperativelor, nu mai rămînea nimic, nici măcar tocurile uşilor. De ţiglele de pe acoperiş, ce să mai vorbesc? Ba chiar îmi revin în minte imagini terifiante în care, la Bălţăteşti-Neamţ, un ţăran ducea pe umeri trofeu o oaie de la ceapeul local, rasa karakul, din care ieşea mielul! Oaia făta pe umerii omului! Aşa s-a întîmplat şi cu instalaţiile de irigat. Nu cu cele de la Neamţ, că acolo nu erau atît de multe. Mă refer la cele din sudul ţării. Acolo unde acestea erau în număr mare şi folosite intens. Eu însumi, în perioada studenţiei, mutam aripile de ploaie pe cîmpurile patriei şi ştiu despre ce e vorba. După ’90, multe dintre instalaţiile de irigat, renumitele ţevi de aluminiu de 65 mm, au fost folosite de către noii proprietari la te miri ce, numai la udarea culturilor, nu. Mi-aduc aminte de gardul unui ţăran de prin Ialomiţa, care era făcut din tuburi de udare tăiate frumos la dimensiune. Gardul făcea diferenţa între curtea propriu-zisă şi zona păsărilor, nici măcar nu era la drum, de fudulie.

Dincolo de instalaţiile propriu-zise, mai erau şi staţiile de punere sub presiune, SPP-urile. Alea erau cele mai vînate, mai ales de ţiganii-rec