La noi acasă, supărările nu ţin mai mult de-o zi! Nu ştiu dacă neapărat Geamănul din mine este predispus spre împăcări rapide sau e vorba de alergia faţă de supărare şi supăraţi, pe care mi-am diagnosticat-o încă din copilărie. Un bun prieten mi-a povestit despre relaţia tensionată dintre el şi sora lui. El, un ins extrem de pretenţios faţă de sine însuşi şi faţă de cei din jur, căutând în toate perfecţiunea. Ea, o fiinţă rebelă, uşor superficială, fapt care le-a deteriorat iremediabil relaţia.
O ceartă adâncă şi cei doi şi-au jurat să nu-şi mai vorbească toată viaţa. A doua zi, ea a avut un accident de maşină. A urmat o comă profundă şi îndelungată, în care fratele a vegheat-o zi şi noapte. Moartea i-a despărţit, într-un final, bărbatul rămânând neconsolat, pe viaţă, pentru faptul că nu a apucat să se mai împace cu sora sa.
Cât adevăr ascunde povestea lui! Ne certăm atât de uşor cu cei dragi, atât de lesne slobozim pe gură vorbe grele, răutăţi de multe ori gratuite, atât de orgolioşi suntem în a ţine supărarea, demonstrându-i celuilalt neclintirea noastră de stâncă.
Şi care este, de fapt, câştigul? Bun, nimeni nu zice că toată lumea trebuie să fie de acord cu toată lumea. Însă e suficient să-i comunici omului drag punctul tău de vedere, după care să ai forţa şi înţelepciunea de a trece peste momentul delicat, demonstrând, şi în acest fel, profunzimea sentimentelor ce vă leagă.
La noi în casă, aşadar, supărarea nu durează mai mult de-o zi. Nu-i nimic ruşinos în a face primul pas spre împăcare, chiar dacă, în sinea ta, eşti ferm convins că cel care a greşit este celălalt. O îmbrăţişare, o vorbă bună, reţeta împăcării e atât de simplă!
A mea este şi mai puţin sofisticată: o insulă de tăcere, care doare, uneori, cât o pădure de reproşuri şi răutăţi, după care, din senin, se aplică o întrebare neutră
