"Zoe, fii bărbată!" " această faimoasă replică a lui Tipătescu din Scrisoarea pierdută stîrneşte, fără greş, hohote de rîs în sală. Neîndoielnic, Caragiale a scontat efectul, mai ales că " ştie toată lumea " Coana Joiţica este feminitatea întruchipată; totuşi, pe vremea lui, ilaritatea va fi fost, cu siguranţă, mai mică, pentru că pe atunci sensul originar al cuvîntului-cheie încă nu se pierduse, ca astăzi, iremediabil: bărbat(ă) însemna şi curajos/curajoasă, viteaz/vitează, brav/bravă. Şi lucid(ă). Şi inteligent(ă), cu inteligenţa pe care o au bărbaţii, cînd sînt inteligenţi, şi, rareori, femeile, cînd sînt, în aparenţă, mai puţin feminine, adică mai puţin sensibile, mai puţin sentimentale, mai puţin umorale, mai puţin impresionabile, mai puţin lăcrimoase şi mai puţin rimelate decît semenele lor.

Cum era Lena. Pentru cine o ştia doar din vedere şi din scris, Lena putea fi "povestită", de-a valma, cam aşa: o făptură scundă, o pereche de ochi negri, intens scrutători şi adînc pătrunzători, păr tuns scurt, "băieţeşte", observaţii ascuţite, informaţie cvasi-enciclopedică, stil sec, frază clară, sentinţe definitive (în sensul că defineau obiectul), caracterizări incisive, rîs în cascadă, prietenii nenumărate; sau amiciţii care semănau a prietenie, alături de cele cîteva, puţine, de neclintit. Toate acestea erau, desigur, adevărate. Magdalena Boiangiu " ziaristul, criticul de teatru, analistul politic " avea toate aceste însuşiri. Dar dincolo de ele mai exista ceva.

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care... "pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastr