Eram prin 1998, an ca şi acesta de criză, cu disponibilizări, mineriade şi explozii de preţuri. Mă lipise să scot un salariu de la o revistă destul de obscură, care avea dificultăţi financiare. La un moment dat ne-a chemat patronul pe toţi redactorii şi ne-a comunicat sec faptul că o să primim lunar o parte din bani sub formă de bonuri de masă, fiindcă aşa e mai convenabil pentru el din punct de vedere fiscal.

Asta implica să ne scadă salariul în cartea de muncă, am mârâit cu toţii, dar nu prea am avut de ales, aşa că ne-am consolat cu ideea. Eu personal primeam mâncare destulă de la părinţii mei, dar găsisem pe lângă casă un patron de magazin binevoitor, care-mi dădea în schimbul hârtiilor băutură şi ţigări, e adevărat, ceva mai scump.

Chef

Într-o bună zi, un coleg care împlinea 25 de ani a anunţat că dă vreo două beri de căciulă în cinstea evenimentului. Am mers din redacţie într-una din cârciumile multe care pe atunci funcţionau în Casa Scînteii. Omul a fost destul de zgârcit, adică a dat chiar două beri, cât să ni se deschidă pofta. Eram înainte de salariu, aveam relativ puţini bani în buzunar, dar am rămas cu toţii să-l mai bârfim pe premierul de atunci, Radu Vasile, şi criza din PNŢCD, mai ales că mai aterizaseră acolo nişte amici de la un cotidian de mare tiraj. Din vorbă-n vorbă umplusem masa de cadavre de tot felul, pe lângă sticlele goale de bere apăruseră şi câteva de Săniuţă, cea mai ieftină tărie din zonă.

Încă lucid, am cerut o notă parţială şi mi-am dat seama cu regret că spărsesem cam toate lichidităţile din portofel. Scobindu-mă, am mai dat în "casa de bani" la purtător de două bonuri, nu le mai ţin minte exact valoarea, care mi-ar mai fi permis să mă mai autocinstesc ceva timp. Nea Grigore, chelnerul soios din stabiliment nici nu a vrut să audă: "A zis şefu' să nu mai luăm d'astea, că le schimbăm greu în b