Negocierile multilaterale eşuează constant, iar ţările îşi încalcă sistematic angajamentele internaţionale. Ce e de făcut? O soluţie alternativă ar fi minilateralismul: să inviţi la masa negocierilor cel mai mic număr de ţări necesar pentru a rezolva o anumită problemă. Lista de ameninţări cu care se confruntă omenirea este una lungă: schimbare climatică, proliferare nucleară, terorism, pandemii şi multe altele. Niciuna dintre aceste probleme nu poate fi soluţionată fără cooperare internaţională - iar asta nu se întâmplă. De aceea, trebuie să schimbăm modul în care abordăm aceste probleme.

Până acum, răspunsul obişnuit la aceste ameninţări a fost să încerci cu insistenţă să ajungi la iniţiative multilaterale; acorduri care să implice sute de ţări, care să joace toate după aceleaşi reguli şi să lucreze împreună. A funcţionat pentru o vreme. Dar când am văzut ultima oară un număr semnificativ de ţări care să se pună de acord asupra unei importante probleme globale?

Consensul improbabil

Cu mai bine de un deceniu în urmă. În 1994, 123 de naţiuni au înfiinţat Organizaţia Mondială a Comerţului. Dar de atunci, s-a dovedit imposibil să  pecetluieşti o înţelegere acceptabilă pentru toate cele 153 de state membre din prezent.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu proliferarea nucleară.  În 1995, 185 de ţări au convenit să prelungească un tratat existent. De atunci, nu numai că toate tratativele multilaterale au eşuat, dar India, Pakistanul şi Coreea de Nord au dobândit arme nucleare.

Protocolul de la Kyoto, menit să reducă emisiile de gaze cu efect de seră, a fost semnat în 1997 de 184 de ţări. Dar Statele Unite, cel de-al doilea producător de gaze cu efect de seră din lume, după China, au refuzat să semneze, iar acum multe naţiuni semnatare nu-şi îndeplinesc angajamentele.

Slăbiciunile multilatera