ÎNAPOI ACASĂ. Alungaţi din metropola pe care au construit-o, aromânii din Albania încearcă să recupereze ce se mai poate şi să se ferească de un cumplit blestem. Sursa: Răzvan Vălcăneanţu

În aromână, la „a vorbi” se zice „a zbura”. Poate pentru că vlahii împrăştiaţi prin Balcani au căpătat o abilitate ne omenească după toate prigonirile îndurate, iar limba le-a făcut zborul mai uşor. Moscopole - o adevărată metropolă ridicată de negustorimea aromână în estul Albaniei de azi - e doar un exemplu al acestei vocaţii tragice.

După ce oraşul înfloritor, aflat pe traseul comercial ce lega Constantinopole de Viena, a fost distrus de musulmani, aromânii s-au împrăştiat prin Balcani sau prin Occident, şi-au pus durerea în cântece, au mers la biserică şi s-au rugat pentru morţi.

Cei puţini rămaşi pe loc şi-au văzut de oierit sau de negustorie, au făcut alte averi şi-au continuat să vorbească limba veche. După ce i-au descoperit vlahii de la nord de Dunăre, prin părţile locuite de aro mâni se înfiinţează şcoli în limba română. Pentru mulţi, e încă un motiv să „zboare” pe o limbă nouă, către locuri mai bogate. Românii le spuneau că spre „ţara-mamă”.

Greul avea să vină însă odată cu instaurarea regimului comunist în Albania, poate cel mai dur din Europa. Atunci au fost dărâmate mai toate bisericile, iar botezurile sau cununiile au fost interzise cu totul. Pentru aromâni, popor cre dincios prin excelenţă, o ase menea măsură a semănat bine cu un genocid. Şi-au vorbit limba în şoaptă, au făcut ouă roşii de Paşte, şi-au făcut cruce cu limba în cerul gurii şi au supravieţuit.

Nici în 1990 nu şi-au căpătat toate drepturile. Au putut însă, cel puţin, să meargă la biserică, fie şi la o slujbă ţinută în albaneză, să se boteze şi să se cunune, să meargă din când în când pe la neamuri, să le zică fără frică „Zâua bunî!”.