La 85 de ani, Cella Serghi le-a vorbit, în ultimul său interviu, lui Ilie şi Doinei Rad, despre maturitatea sa literară.
Spuneaţi despre vremurile în care frecventaţi cenaclul condus de Lovinescu...
M-am dus, desigur, la "Sburătorul" şi acolo se ştie ce a urmat. Lovinescu mi-a pus singura întrebare la care nu mă aşteptam: "Ce-ai să mai scrii?". Dar eu nu voiam să mai scriu! Totuşi, cum să-l dezamăgesc pe acest mare iubitor de literatură, care aştepta cu încredere răspunsul meu?! Acuma, e adevărat că mă iritase puţin şi faptul că, la apariţia "Pânzei"..., mulţi critici, mai puţin importanţi, e-adevărat, au afirmat că n-am să mai scriu niciodată o altă carte, pentru că, spuneau ei, e mai uşor să scrii doar autobiografic, că eu nu mai aveam ce scrie, din cauză că eram aşa de tânără. Eu ştiam că nu e deloc uşor să scrii pagini autobiografice, care să intereseze cât mai multă lume. Ştiam că, de pildă, în faţa mării, un pictor nu vine doar cu autobiografia (sau o face, nu ştiu?!). Voiam să dovedesc că sunt capabilă să scriu şi altfel decât autobiografic. Şi, atunci, pe loc, mi-a venit o idee, răspunzându-i lui Lovinescu, plină de hotărâre, că mai am o experienţă pe care n-am "topit-o" în vreo carte: experienţa scrisului. Nu crezusem că-i aşa de greu să scrii un roman - eu am scris "Pânza"... în cinci ani. Dar experienţa aceasta era fascinantă. "Am să scriu o carte, i-am spus criticului, în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva".
S-a vorbit mai puţin despre "Genţiane", un roman de aceeaşi valoare, cred, cu "Pânza..." ori cu "Mirona". Constituie acest roman efectul nostalgiei după teatru?
Şi romanul acesta îşi are "povestea" lui. Am întâlnit o tânără pe care am întrebat-o dacă a citit "Pânza de păianjen". Mi-a răspuns că a citit-o, că i s-a părut interesant
