În vara lui 1989 aşteptam să înceapă şcoala. Împlinisem 7 ani în iunie şi toată lumea îi spunea mamei că ar fi trebuit să mă dea în clasa I de anul trecut, că sunt „ditamai capra". Adevărul e că ştiam deja să citesc şi să scriu. Tataie, Dumnezeu să-l ierte, mă învăţase de pe la 5 ani.
Şi, pentru că a văzut că prind repede şi îmi place, tata a încercat la rândul lui să-mi dezvolte tot felul de pasiuni „mai potrivite" unui copil precoce. Aşa am ajuns ca, la grupa mare, când toată lumea punea la colţul „Ce pot face două mâini dibace" figurine de plastilină sau cusături pe carton, eu să-i aduc tovarăşei educatoare un ierbar, un mini-insectar sau clasorul meu cu timbre.
Tata mă învăţase totul despre plantele pe care le presasem între filele unui DEX, despre gândacii şi fluturii pe care îi prinsesem cu bolduri într-un suport de zăpadă artificială şi despre mărcile poştale. Recunosc acum că, deşi păream foarte interesată de toate, în realitate ierburile şi florile nu-mi provocau nici o tresărire, iar insectele mă scârbeau de-a binelea.
Îl ascultam însă pe tata cu atenţie maximă, repetam după el şi reţineam tot felul de detalii inutile, pentru că îmi părea rău de strădania lui. Punea atâta suflet, era atâta mândrie de mine în ochii lui, încât nu mă lăsa sufletul să-l dezamăgesc.
Ceea ce îmi plăcea într-adevăr era filatelia. Cum prindeam un bănuţ, alergam la poştă să cumpăr un plic cu timbre. Îl desfăceam cu atenţie, să nu cumva să rup vreo marcă din interior, le împrăştiam pe toate pe biroul din camera mea şi le alegeam. Puneam deoparte dublurile, pentru schimburi, făceam grămăjoare cu seriile şi mă uitam cu înfrigurare după „neştampilate". Acelea, îmi spusese tata, erau cele mai valoroase timbre.
O vreme, mi-am ţinut colecţia într-o carte. Apoi, de ziua mea, am primit două clasoare mari, cât caiete
