Cifrele sunt clare.
Între 2004 şi 2008, salariile celor 1,4 milioane de angajaţi din sectorul de stat au crescut cu dublul procentului faţă de ale celor din sectorul privat. Ca să nu mai vorbim că locurile de muncă din sectorul de stat au crescut cu 250.000, iar în cel privat, cu numai 100.000. Din totalul veniturilor plătite de stat propriilor salariaţi, numai 40% sunt salarii (la care se calculează contribuţii sociale etc.). Diferenţa este compusă din sporuri (unele cu denumiri de te-ar umfla râsul, dacă nu te-ar podidi plânsul), prime, contribuţii, tichete de vacanţă, de Paşte, de Crăciun, de Sfânta Maria şi Sfântul Duh.
Ca umare, veniturile bugetarilor au trecut de la 5% din PIB în 2004, la 9% în 2009. Faţă de 2004, nu avem mult mai multe autostrăzi, şosele, păduri, ape curate, gaze în locuinţe, şcoli şi spitale. Dar avem 1,4 milioane de oameni care câştigă dublu cât câştigau în 2004.
Nimeni nu spune că e rău. De zeci de ani, românii câştigă mult mai puţin decât ungurii, polonezii, ruşii, cehii, slovacii şi puţină lume înţelege de ce. Ţara e mare, avem ceva petrol şi gaze naturale, datorită „decreţeilor“ forţa de muncă este destul de importantă - nu vreau să vă stric săptămâna şi să vă spun ce se va întâmpla peste 20 de ani, când generaţiile „decreţeilor“ vor ieşi la pensie şi vor fi trei pensionari pe un salariat... Acum avem un pensionar la un salariat şi deja fondul de pensii este deficitar, fiind subvenţionat de la bugetul fiscal.
Nu e rău, însă e nesănătos. Dacă se menţin actualele structuri, în mai puţin de doi ani, România ajunge în colaps financiar - fie ea ţară europeană şi membră NATO. Şi colaps financiar înseamnă o sumă inimaginabilă de tragedii - în Argentina 98% din populaţie şi-a pierdut casa, maşina, economiile în numai patru luni de criză financiară, care au dus ţara de pe locul 23 în lume pe 75. Conturile bancare au fost bl
