Ioana Marinescu are 43 de ani şi este din Giurgiu. "În primii ani de căsnicie, mi-am dorit foarte mult să putem locui şi noi în Bucureşti. Soţul meu a mers la tatăl său, care locuia în Capitală, şi l-a rugat să ne treacă şi pe noi în spaţiu, pentru a ne putea face buletine de orăşeni. Nu a vrut.
Ţin minte că eram cu fetiţa cea mare în braţe. Ne-a ţinut la uşă. Nici măcar nu ne-a permis să intrăm în casă. De buletine, nici vorbă. Tatăl lui se despărţise de ani buni de mama sa, abia dacă îşi mai vorbeau atunci. Soţul meu a fost un copil chinuit, a muncit mult. Nu a fost ajutat de nimeni. Când ne-am căsătorit, nu aveam de nici unele. Eram sărăci lipiţi. Doar tatăl meu ce îmi pusese nişte bani la CEC, ca să am pentru zile negre. Se pare că pentru noi zilele acelea tocmai sosiseră. Am scos de la CEC banii şi ne-am apucat de casă. Tot tata, Dumnezeu să-l odihnească, ne-a cumpărat şi loc de casă şi aşa am început să construim. Nu am crezut că poate fi atât de greu. Nu găseam absolut nimic. Totul era dat pe sub mână, iar dacă voiai să cumperi mai mult vânzătorul îţi făcea cu ochiul, te trăgea deoparte şi îţi şoptea că el te poate rezolva uşor, dacă ai ceva bani. De unde era să avem noi atâţia bani? Lucram în învăţământ. Salariile erau, ca şi acum, foarte mici.
Soţul meu a vorbit însă cu un om din comună şi l-a rugat să-i aducă mai mulţi saci de ciment.
Ştia că el se descurca foarte bine şi mai ajutase oameni din sat care începuseră să îşi construiască case. Pe lângă materialele de construcţie de pe piaţă, aceştia erau mult mai ieftini. M-am bucurat când am auzit că omul acela o să ne aducă cimentul dorit la un preţ atât de bun. Ne-a spus că o să fie la noi în jurul orei 12:00-1:00 noaptea, că nu o să claxoneze, ci să stăm în curte, să-l aşteptăm, ca să nu fie nevoit să facă vreun zgomot şi să-l audă cineva. Nu ni s-a părut dubios nimi