Avem blocuri care sufocă biserici, case de patrimoniu demolate ilegal pentru a face loc unor mastodonţi de beton, dar nu avem parcări nici pentru jumătate din maşinile existente. În cele mai multe zone ale Capitalei, poţi să deţii un apartament de 120 de metri pătraţi, cu patru camere, şi tot nu te simţi proprietar, pentru că oraşul intră peste tine în casă. Nu trec zece secunde fără să auzi un claxon, un scârţâit de frâne sau un motor puternic turat, bormaşina unui vecin, un utilaj de asfaltare din stradă. Dincolo de preţ - varianta cumpărării de teren şi a construcţiei la 20 de kilometri de Bucureşti e, în continuare, mai ieftină -, discuţia se reduce, cred, la cum definim confortul.
Pe de-o parte, sunt aerul irespirabil, aglomeraţia, praful şi zgomotul, pe de cealaltă parte inconvenientul traficului supraaglomerat. Oricât de încet s-ar construi ori s-ar lărgi şoselele de intrare în Bucureşti, tot e o şansă să le vedem gata în timpul acestei vieţi. În ceea ce priveşte stilul şi ritmul cancerigen în care se construieşte în Bucureşti, aici nu e loc decât de mai rău.
Pactul cu monstrul
Adrian Georgescu
Nu ştiu cum stau lucrurile cu celelalte mari oraşe ale României, însă cu Bucureştiul nu există cale de mijloc. Este o inimă bolnavă, care se umflă pe zi ce trece, legată de trup prin nişte artere şi vene aproape astupate. Dacă ai ales să fugi de Capitală, trebuie să tai cordonul ombilical care te leagă de aceasta. Te-ai oprit la 20 de kilometri? În câţiva ani, metropola te va prinde din urmă. Azi eşti la liziera unei păduri, peste doi ani te vei învecina cu trei depozite angro, iar peste un deceniu vei fi deja în miezul unei suburbii.
E posibil să te trezeşti nu la cântatul cocoşului, ci la cel al pickhammerului, pentru că pe lângă gardul tău se face o a cincea centură a Bucureştiului, atun
