Probabil că este firesc ca procurorii să prefere să îi ancheteze pe cei suspectaţi şi învinuiţi de comiterea unor infracţiuni în stare de reţinere. În felul acesta îi au permanent la dispoziţie, pentru orice cercetare suplimentară, fără a se expune – şi a-i expune – „interesului” maladiv al presei care şi-a făcut un obicei din a sta ciotcă la uşa Parchetului General sau a DNA, în căutare de declaraţii senzaţionale. Nu mai vorbesc de faptul că psihicul unui anchetat este cu totul altul când se vede cu cătuşe la mâini şi cu perspectiva pierderii libertăţii. În trecutul regim totalitar arestarea era aproape o regulă şi premisa obţinerii preţioaselor mărturisiri, în absenţa altor probe concrete.

Justiţia democrată are alte reguli, între care cea mai incomodă pentru organul de urmărire penală este prezumţia de nevinovăţie. Procuratura se adaptează cu greu acestei cerinţe, care implică mai mult profesionalism şi mai multă muncă. Acesta este motivul pentru care asistăm la duelurile parcă nesfârşite între procurori şi avocaţi, în faţa judecătorilor, în scopul prelungirii mandatului de arestare, dacă se poate până la termenul judecăţii.

Instanţele de judecată – atunci când nu sunt mânate de alte interese decât aflarea adevărului – se dovedesc, de regulă, mai adaptate la această exigenţă şi deciziilelor de punere în libertate nu reflectă altceva decât normalitatea acestui proces – arestul fiind o măsură extremă ce necesită o foarte serioasă justificare (sustragerea inculpatului de la cercetare, influenţarea martorilor, continuarea activităţilor infracţionale). Că nu de puţine ori se întâmplă ca instanţelesă elibereze infractori periculoşi pe motiv că nu prezintă pericol social este unul dintre riscurile abordării democratice, compensat poate, de reţinerea în stare de arest a unor persoane care realmente nu mai pot prezenta alt pericol decât cel determ