Fiecare epocă îşi fabrică idoli, are scări de valori, repere şi modele proprii. Pata de culoare, emblema bunului-gust şi diferenţa specifică ce te scoteau din mulţime în vremurile gri dinainte de 1990 purtau pecetea obiectelor achiziţionate de la Fondul Plastic.
De altminteri, 1989 a fost ultimul an în care creaţiile artiştilor plastici români şi-au trăit momentele de glorie. Purtate la gât, la încheietura mâinii, la urechi sau pe umăr, obiectele făurite de artişti au fost şi au rămas simbolul unei lumi cvasidispărute o dată cu explozia de mărfuri venite (de) la porţile Orientului. Pielea a fost înlocuită cu vinilinul, alama cu tinichelele, unicatul cu produsele de serie, calitatea cu cantitatea. Iar într-o lume de plastic, operele de artă se sufocă şi mor.
Exegi monumentum aere perenius...
Nu doar în luna martie obiectele de podoabă şi accesoriile achiziţionate de la Fondul Plastic erau în vogă. Dar mai ales la începutul primăverii, una era să porţi un mărţişor obişnuit - eternul coşar de tablă sau oribilul ghiocel de plastic - şi alta să ştii că doar tu te puteai afişa cu acea figurină din ceramică, email, piele, argint, pene, lemn, scoici, pietre (semipreţioase ori nu), flori presate, alamă sau aramă... Erau mici obiecte-unicat, iar colega de bancă sau de birou, dacă poftea, putea să-şi cumpere şi ea de la Fondul Plastic, de-i dădea mâna.
În orice caz, nu putea să aibă un mărţişor sau un colier exact ca al tău... Ideea era că aceste obiecte de podoabă, o dată luna lui mărţişor trecută şi şnurul alb-roşu scos, puteau fi purtate ca pandantive, broşe, agrafe etc. Nu se demodau şi fiind lucrate din materiale de cea mai bună calitate, nu se deteriorau cu una, cu două.
Pictorul Ioan Popa îşi aminteşte că, încă din studenţie, crea felicitări pentru diverse ocazii. După ce fericitul even
