Pentru început, ne permitem să subliniem că, în cele ce urmează, nu vom înşirui chiar toate deznădejdiile care ne copleşesc zi după zi, în căutarea unui climat mult râvnit de muncă, învăţătură şi viaţă… Ci doar despre o parte a acestora.

Este cunoscut faptul că dobândirea statutului de medic necesită absolvirea unui ciclu de şase ani încărcaţi de academie şi de universitate cu informaţii de nopţi petrecute prin biblioteci… Sunt ani investiţi într-un om care, curând, ar avea privilegiul râvnit de a se număra printre elitele societăţii. Să recunoaştem că indiferent de prestigiul universităţii care acordă acest titlu, sau de „ofrandă“ adusă de către student, în ziua acordării diplomei dobândim acest drept, pe drept: „privilegiul hipocratic“…

După aceşti ani, poate mai lungi decât ar trebui, după eforturi pe masură, te izbeşti însă de un zid. Opţional, ce-i drept: examenul de rezidenţiat; el este cel care decide, în mare parte, drumul ce îl vei avea de urmat. Drum care nu te încurajează să continui, în care nu eşti ajutat să înveţi să-i ajuţi pe semeni, fiind mai mult decât plin de hârţoape… Nu vom discuta acum despre renumeraţie, subiect mult disputat pe seama medicilor rezidenţi, şi nici de atitudinea „mioritică“, lasată moştenire de marii noştrii învăţaţi şi părinţi de şcoli, sculptori de caractere, despre acel „sacrificiu“ şi „apostolat“, fară nici o acoperire (cel puţin morală) în zilele noastre.

Pe zi ce trece, auzim din ce în ce mai mulţi oameni atraşi de o Fata Morgana vestică, de un miraj al „outside-ului“, de riscul de a fi catalogat drept „străin“ şi tratat ca atare… Sunt însă câteva elemente care, ajustate la timp, ar putea preveni pierderea de valori. Exportul de valori capată dimensiuni din ce în ce mai… generoase. Rezidentul poate fi încurajat, poate fi stimulat, însă cât timp mai trebuie să treacă până ce noi să putem ţine oc