Insistenţa obsesivă a televiziunilor moguliste de a induce în opinia publică ideea că actuala coaliţie stă pe un butoi cu pulbere, care va exploda la prima scânteie pusă de o mână criminală, s-a poticnit subit în cazul Ridzi. Tăcerea pesedistă, în scandalul care ţine headline-urile de trei săptămâni, nu a fost spartă de nimic, nici urmă de înregistrări procurate prin „metode jurnalistice“, după scenariul Teleorman, din care poporul însetat de bârfă să afle ce gândesc de fapt liderii PSD, nu tu declaraţii veninoase ale unor Năstase de serviciu, nici măcar vreo luare oficială de poziţie, ca în celebrul caz de interes naţional al gardului de la parlament. De ce oare? De ce tac atât de convingător pesediştii? Prima explicaţie ar putea fi legată de trocul dosarelor: noi ne abţinem în cazul Ridzi, voi, pedeliştilor, tăceţi chitic în cel al lui Nemirschi, singura diferenţă dintre cele două fiind că ministrul Mediului, mai abil, a obţinut publicitatea televizată pe bani europeni, şi nu autohtoni. O altă posibilă explicaţie este legată de protocolul coaliţiei, iată, respectat în mod miraculos exact acum. Dar cea mai probabilă este una de strategie de campanie. PSD nu are nicio motivaţie electorală să atace PD-L în acest punct nevralgic, atâta vreme cât întreaga sarcină este preluată de televiziuni şi de partidul şi guvernul conduse de Emil Boc. Tăcerea este cea mai eficace lovitură.

Demonstraţia din cazul Ridzi este simplă şi opinia publică îşi poate trage singură concluziile. Adoptarea retoricii năstăsiene de tipul „prezumţiei de nevinovăţie“ şi a „laşităţii demisiei“ este capcana mortală în care a căzut PD-L, care arată cum principiile se volatilizează sub presiunea intereselor de grup şi de partid. Ce diferenţă este, se întreabă dezgustat electoratul democrat-liberal, între marii şmecheri şi hoţomani marca PSD, apăraţi de partid exact cu argumentele folosite acum