În 1801, când a observat că sărurile de argint se înnegresc sub acţiunea unei radiaţii necunoscute, fizicianul german Johann Wilhelm Ritter nu putea bănui că a descoperit nu doar o nouă entitate din domeniul spectral, ci şi unul din cele mai nocive componente dintre toate cele ce vor fi utilizate de oameni într-o viitoare… „industrie a înfrumuseţării“. Numite, la început, „raze chimice“, cunoscute, din sec. 19, ca raze ultraviolete (UV), radiaţiile acelea sunt de natură electromagnetică, însă din cauza lungimii lor de undă, care e mai mică decât a luminii, nu sunt percepute de ochiul omenesc. Sursa lor naturală e, fireşte, Soarele, iar acel uriaş „filtru“, care e atmosfera, atenuează forţa dăunătoare ce le caracterizează. Dar nu de tot. Bunăoară, de multă vreme s-a constatat că expunerea exagerată la razele astrului nostru nu aduce nici un beneficiu real, ba chiar e nocivă, întrucât nu arareori afectează epiderma, provocându-i felurite leziuni ce merg de la „banalele“ arsuri până la o formă atât de gravă de cancer cum e melanomul. Medicii au dat alarma, sfătuindu-i pe pasionaţii de „plajă“ să se ferească de nocivitatea radiaţiei UV. Puţini i-au luat în seamă. Cei mai mulţi pun pe primul plan „bronzul“ pielii care poate fi căpătat printr-o iraţional de îndelungată expunere la radiaţiile solare estivale. Unora li se pare că asemenea piele bronzată este cool, dă o aparenţă de sănătate. Şi continuă până e prea târziu. Dar ce fac mondenele în anotimpuril Publicitate e neînsorite, când, poate, e şi mai trendy să fie bronzate? Simplu: se adresează saloanelor de înfrumuseţare, care au cabinete (solarii!) speciale, dotate cu aparate ce conferă pielii mult dorita tentă arămie printr-o expunere intensivă la radiaţii UV artificiale, dar nu mai puţin dăunătoare ca cele naturale. Lăsate în voia lor, aceste cabinete au proliferat ca ciupercile după ploaie peste tot în lume, inclus