Contestat, criticat vehement, lăudat, adulat, Vladimir Tismăneanu nu lasă pe nimeni indiferent. Într-o cultură publică de tranziţie care nu are exerciţiul nuanţărilor şi al dezbaterilor de idei, Vladimir Tismăneanu nu poate fi decât acceptat sau respins integral. Susţinătorii par să fi uitat de episoadele, cel puţin discutabile, ale cărţii de interviuri cu Ion Iliescu şi ale vizitei la Gigi Becali, iar criticii au ajuns, de o manieră aberantă, să conteste nu doar Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ci întreaga operă ştiinţifică şi publicistică a lui Vladimir Tismăneanu.

Generaţia mea a învăţat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheaţă a securistului, care invariabil se aşeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferinţele ori studiindu-i cărţile.

Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale a părut lucrul cel mai firesc cu putinţă.

Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăţi, Comisia prezidenţială a realizat un raport de peste 800 de pagini, conţinând o serie de recomandări însuşite de şeful statului. Înainte de toate, raportul a pus la dispoziţia preşedintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei prezidenţiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credinţă e suficientă pentru a recunoaşte acest lucru.

Destui se arată contrariaţi de cât de puţin rămâne de pe urma acestui exerciţiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exerciţiu electoral, ea are valoare de gest fo