Acum câteva zile, am avut, la consultaţii, un cercetător disperat. Era diagnosticat în serviciul nostru cu un sindrom de apnee sever şi era dependent de un aparat tip CPAP, de fapt proteza sa respiratorie care-l ţinea în viaţă pe parcursul somnului. A venit şi mi-a spus, cu durere în glas, că va trebui să renunţe la el deoarece, fiind disponibilizat, chiar dacă şi-a făcut o microîntreprindere, nu are comenzi şi deci nu mai poate plăti chiria la acest aparat. Aparatul este viaţa lui, dar fără serviciu, fără bani, nu va putea continua. De fapt, nu este primul cercetător în impas. Cercetarea, această rudă săracă a Medicinii româneşti, agonizează. Studii angajate pe 3–4 ani, pe baza unor proiecte ferme, au primit, în acest an, doar 25% din banii necesari. Este un concept mai vechi, cu iz comunist – să ceri performanţă cu bani puţini. În altă ordine de idei, recesiunea i-a atins rău pe pacienţii cu boli respiratorii obstructive cronice. Majoritatea sunt pensionari şi cu venituri mici. Din acestea ar trebui să acopere atât preţul unor medicamente pe termen lung, cât şi pe cel al aparatelor de oxigenoterapie la domiciliu. Mulţi renunţă sau fac terapie intermitent. Care este consecinţa imediată? Se înmulţesc zilele de internare în spitale, se aglomerează aceste spitale şi se încarcă facturile lor în condiţiile în care BPOC-ul, de exemplu, în absenţa unui program naţional, în câţiva ani va decava bugetul Ministerului Sănătăţii prin formele frecvent galopante, severe de exprimare.

Toţi analizează, în ultimul an, plecările tinerilor medici în străinătate. Este adevărat că se emigrează în masă, că sunt zone din ţară unde este greu să găseşti şi să încadrezi un an Publicitate estezist. Mai grav este însă altceva şi nimeni nu sesizează această nuanţă nouă. Este pentru prima dată în ultimii 17 ani când din Institutul de Pneumologie pleacă specialişti între 30 şi 40 de ani