Autorităţile nu pot repune economia pe creştere în şase luni şi nici într-un an, în afara contextului global. Dar nici nu pot să ridice din umeri aşteptând timpuri mai bune. În afara contextului financiar bancar, reacţiile, măsurile se conjugă la timpul viitor, aproape deloc la prezent, ca şi cum am avea enorm de mult timp la dispoziţie.

Există în înţelegerea comună a crizei şi a răspunsului la acest fenomen convingerea sinceră că măsurile pe care autorităţile le-ar lua ne-ar face să împingem cu totul în uitare fenomenul. Că există butonul magic care, odată apăsat, pune economia românească în viteza turbo şi depăşeşte astfel starea precară. Conform acestei concepţii, autorităţile nu prea ştiu care sunt aceste butoane minune sau nu prea vor să le apese, din considerente de costuri politice şi mercantile. Pe de altă parte, există concepţia că, orice am face, oricum ar reacţiona autorităţile, orice măsură am lua, criza va trece când economia mondială va reintra pe creştere şi, odată cu ea, va reporni şi economia românească. În valoare absolută, oricât ar fi de descurajant, a doua teorie e mai aproape de realitate decât prima. Şi, în actualul context, globalizarea crizei presupune şi globalizarea soluţiei.

Economia noastră nu are şanse să fie o oază de linişte într-un ocean furtunos. Dar, între cele două concepţii, pentru a fi cât mai aproape de adevăr, trebuie luat ceva din determinismul sau activismul public şi puse în ecuaţia crizei. În fond, criza este o cursă contra cronometru cu noi înşine. Dacă scurtarea acestei situaţii se poate face cu 2, 4, 6 luni, trebuie acţionat ca atare. Lunile pierdute presupun costuri pe care nu ni le putem permite. Iar acţiunea publică tocmai acest lucru îl poate determina, precum şi detensionarea conflictelor cauzate de degradarea mediului economic.

Aşadar: să nu pierdem timpul, să diminuăm conflictele sociale, să nu