„Cu siguranţă, n-o să sar dintr-o dată în filmări din elicopter şi într-un policier american“, mi-a declarat Corneliu Porumboiu acum doi ani. Într-adevăr, Poliţist, adjectiv, cu care a luat premiul juriului secţiunii Un Certain Regard la Cannes anul acesta, nu e un policier american, dar e, în esenţă, un film poliţist.

Cristi (Dragoş Bucur), un tânăr ofiţer dintr-un oraş de provincie, se ocupă de cazul unor adolescenţi, doi băieţi şi o fată, care fumează haşiş. Unul dintre băieţi colaborează cu poliţia, iar Cristi trebuie să pună cumva capăt cazului, fiind presat să organizeze un flagrant care să-l inculpe pe celălalt licean pentru „oferire“ de substanţe narcotice. Însă poliţistul nu vrea să facă flagrantul, pentru că se gândeşte că tânărul ar face ani buni de închisoare pentru un teribilism adolescentin. Cum cazul trebuie rezolvat, Cristi încearcă să demonstreze că sursa drogurilor este alta, iar pentru asta îi urmăreşte pe cei trei adolescenţi.

Urmăririle presupun mersul pe stradă în urma suspecţilor, iar aici Dragoş Bucur intră perfect în pielea urmăritorului: discret, adus de spate parcă pentru a-şi ascunde faţa, ca o umbră. Însă cea mai mare parte a urmăririi o reprezintă lungile momente în care Cristi aşteaptă în frig ca tinerii să iasă pe stradă. În rapoartele scrise pe care le face, vedem câte ore a stat poliţistul după un stâlp, în faţa casei unuia dintre adolescenţi. Aşteptarea e principala (non)acţiune din film: în afară de suspecţi, poliţistul mai aşteaptă şi după nişte acte pe care le-a cerut de la colegi, aşteaptă ca să intre la şef, în fine, aşteaptă, alături de acesta din urmă, ca secretara să aducă un dicţionar. Corneliu Porumboiu filmează aceste aşteptări în cadre lungi, centrate pe poliţist, ca să redea timpii aparent morţi din activitatea lui Cristi. E un pariu riscant – spectatorii s-ar putea plictisi -, dar Porumboiu e sigur pe el