Pot identifica o strofă de Emil Brumaru chiar dacă semnătura autorului lipseşte.

Poetul este în fiecare dintre versurile sale: vizibil, impregnat în textura fină a imaginilor folosite, strălucind fosforescent în întunericul unei case căzute în somn.Momentul Brumaru se constituie şi se circumscrie istoric, în fluxul de poezie autohtonă, prin impunerea unui stil Brumaru, despre care s-a discutat mult şi încâlcit. Cu cine seamănă poetul? Cu Ion Pillat, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, G. Călinescu, Constant Tonegaru, M.R. Paraschivescu, Leonid Dimov, M. Ivănescu... Cu Radu Stanca şi Topârceanu, Arghezi şi Ion Minulescu!

Diverse înrudiri tematice şi câteva inflexiuni lirice ajung să-l disemineze pe autorul nostru - în viziunea expandată a unor critici - pe toată întinderea poeziei româneşti... În fapt, discursul poetic al lui Emil Brumaru este unic şi „indivizibil”, omogen şi saturat de propria consistenţă imaginară, neîndatorat, în specificitatea lui manifestă ori difuză, niciunui alt scriitor. Deschizând un tom impozant din seria „Opere” (Editura Polirom) intitulat „Julien Ospitalierul”, vom traversa nouă volume şi treizeci şi cinci de ani de poezie cu o coerenţă simbolică deosebită şi un parfum distinct, persistent.

Autorul îşi scrie şi îşi stăpâneşte poezia exact în măsura în care se lasă ghidat şi scris de ea. El creează, din nimicuri, o lume nouă, proaspătă şi uimitoare. Suprafaţa realităţii e văzută de foarte aproape, cu o netocită curiozitate pentru tot ce apare în planul cotidian, în spaţiile închise ori deschise traversate cu privirea. Acolo unde alţi poeţi ai generaţiei lui comprimă simbolic şi esenţializează metaforic, scurtcircuitând banalul, Emil Brumaru îl scanează centimetru cu centimetru. El e un Gulliver nimerit în Brobdingnag şi care vede un rid ca pe o groapă.