Din cand in cand, un important om politic declara autosatisfacut: "Eu nu cred in sondaje". Are aerul de a spune "mie nu-mi place orezul" sau "nu cred in reincarnare". De fapt, spune ceva de genul "nimeni nu trebuie sa castige mai putin decat salariul mediu". Dreptul la opinie nu este intotdeauna o scuza pentru prostie. Exista o teorie a probabilitatilor, din care decurge o teorema fundamentala a esantionarii, pe baza careia se calculeaza cu un grad de certitudine rezonabil limitele erorilor, iar toate astea au fost demonstrate, verificate si rasverificate de zeci de ani.
Exista si pozitii mai nuantate, dar la fel de tributare stereotipului: sondajele sunt in general corecte, numai ca trebuie sa te pricepi sa le interpretezi – exista o misterioasa marja de eroare, in ale carei limite destul de permisive casele de sondaje isi multumesc clientii. In Romania, legea obliga radiourile si televiziunile sa comunice cine a comandat (finantat) sondajul. Este, in primul rand, inutil, pentru ca de cele mai multe ori adevaratii comanditari se ascund in spatele unor absconse initiale oengiste. Apoi, reglementarea respectiva nu exista in nici unul dintre codurile si standardele internationale, pentru simplul motiv ca o metoda stiintifica produce aceleasi rezultate, indiferent de platitor. Daca sunt erori – altele decat cele statistice –, acestea se datoreaza imperfectiunii instrumentelor de masura, in speta nepriceperii sau lipsei de resurse la nivelul agentiei de cercetare. Tocmai de aceea este rational sa te intereseze cine a facut, nu cine a platit o cercetare.
O agentie care doreste sa existe si peste un an, si peste zece va depune intotdeauna maximum de eforturi pentru ca masuratorile date publicitatii sa fie cat mai corecte cu putinta. Ca exista agentii "de conjunctura", care publica rezultate dubioase si apoi dispar, este adevarat, dar fenomenul
