Magdalena Boiangiu, Lena, a fost, încă din zorii «Dilemei», un reper inconturnabil al redacţiei noastre, o prezenţă dătătoare de profil şi culoare. M agdalena Boiangiu nu era un personaj confortabil. E exact ceea ce m-a cucerit, de la început, în felul ei de a fi. Puteai fi sigur, clipă de clipă, că îţi va spune fără menajamente tot ce crede, că nu va fenta sinceritatea de dragul unei politeţi convenţionale. Putea fi dură, putea fi imprevizibilă în radicalitatea opiniilor ei, şi asta pentru că refuza să fie „precaută“, convenabilă, fad prevenitoare. De aceea, mi s-a întâmplat de multe ori să-i cer sfatul: puteam fi sigur că nu îmi va spune ceea ce vreau să aud, ci ceea ce socotea că trebuie să aud. Rigoarea ei nu era, totuşi, lipsită nici de fineţe analitică, nici de cordialitate. Dar excludea orice formă de complezenţă, de abilitate acomodantă. Uneori, comportamentul ei exprima un tip de sensibilitate care semăna a susceptibilitate excesivă sau a exigenţă nemiloasă. Dar pentru privirea atentă, dincolo de forma uneori abruptă, se întrevedeau vulnerabilitate, delicateţe şi un mod inimitabil de a lua lucrurile în serios. Şi anume tocmai acele lucruri pe care mulţi le tratează, de regulă, drept neesenţiale.

Schiţa de portret de mai sus ar putea lăsa impresia că Lena era un om aspru, de o sobrietate astringentă. În realitate, ea dispunea de ample resurse de umor, aşa încât severităţile alternau fermecător cu buna dispoziţie colegială. Era o plăcere să împarţi cu Lena un episod de conversaţie prietenească şi un pahar de vodcă. Era un om drept, dar afectuos, un judecător lucid, dar nu un justiţiar acru. Râsul ei îmi aducea aminte, întrucâtva, de râsul Monicăi Lovinescu: abundent, sacadat, de o adolescentă candoare. Am vorbit de câteva ori la telefon în ultima perioadă, când drasticul verdict al bolii devenise culoarea zilnică a vieţii ei: era mâhnită fără mel