„Târâtă în iad“ - cel mai bun horror al ultimilor ani. Reţeta unui horror perfect este, se pare, să-l adaugi pe vrăjitorul Sam Raimi în amestec, ca să obţii un cocteil ideal de sânge, sacrificii ritualice şi blesteme. Dacă mă gândesc bine, de când ţin această rubrică am făcut praf cel puţin şapte horroruri. S-ar putea crede că sunt vreo ifosată care are ceva cu genul. Greşit! Ador un film de groază sănătos, care să mă ţină pe marginea scaunului de cinema şi să-mi bântuiască visele.

Necazul e că alea bune aproape că au dispărut, epuizate de mercantilismul şi lipsa de fantezie a creatorilor lor… Ei bine, acelor fani care, ca şi mine, şi-au pierdut încrederea că mai pot fi îngroziţi, le spun: fugiţi la „Târâtă în iad“ - o să muriţi de frică, pentru că regizorul Sam Raimi reînviază genul şi reuşeşte un veritabil film de groază modern, plin de adrenalină, umor şi de oroare primară.

Ce faci pentru a-ţi impresiona şeful?

Cele mai bune exemple ale genului posedă o sensibilitate de serie B (adică sunt făcute cu economie de mijloace şi nu cu o supradoză de efecte speciale) şi o poveste morală. „Târâtă în iad“ este delicios de oldfashion ca stil şi vorbeşte despre ameninţarea corporatistă.

Câţi dintre noi n-am face orice să ne impresionăm şeful? Cum am reacţiona însă, dacă am şti că excesul de zel ne va schimba, iremediabil, viitorul (şi nu în bine)? Alison Lohman e Christine Brown, un agent de împrumuturi de la o bancă, o fată dulce care îşi doreşte prea amar o promoţie. Când un coleg se pune în calea avansării sale, încearcă să se dovedească demnă de un post mai înalt, chiar dacă asta înseamnă să dea afară o amărâtă din casa ei pentru că-i refuză o extindere a împrumutului.

Iadul se dezlănţuie: femeia se întâmplă să fie ţigancă care ştie să deoache. Christine începe să audă voci, să vadă umbre şi e atacat