- Lena* Iulia POPOVICI Lena a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut pînă acum – şi nu neapărat pentru că, după cum zicea domnu’ Gicu şi chiar propriul ei soţ, era cea mai deşteaptă femeie din ţară sau pentru că pe la Romană o opreau cetăţeni pe stradă să-i mulţumească pentru nu ştiu ce „intervenţie televizată“. Poate nici măcar dintr-un capriciu personal, cel al ciclotimiei mele constante, pentru care ea era cel mai bun, cel mai răbdător ascultător. Cu Lena am rîs enorm şi am mîncat rafinat (şi ştiu că o vreme, habar n-am cît, fiindcă durerea se cere îngropată, nu voi mai călca la French Bakery şi nici la Pescarul sau Legenda). Ştia să povestească într-un mod unic episoade de pe timpul cînd lucra la Radio, pentru emisiunea Student Club sau aşa ceva, fără nici o amărăciune pentru felul în care părăsise instituţia (asupra ei plutea „spectrul“ plecării în străinătate a propriei surori). „Şi cu ce să vă trimit prin sat, tovarăşă?“ întreba secretarul de partid al comunei, „Cu fanionul sau cu activistul?“. Despre epoca dublajelor în direct la filme strecurate ilegal în ţară, a cărţilor citite într-o noapte şi pasate mai departe, despre Dimineaţa pierdută făcută de Cătălina Buzoianu. Trecutul – al ei, al teatrului românesc, al lumii în care trăia – şi prezentul făceau sens cînd o auzeai pe Lena, istoriile ei nu erau niciodată simplă anecdotică pentru urechi profane. Nici chiar atunci cînd vorbeam despre Midsummer Murders sau Festinul lui Babette, văzut într-o noapte de insomnie, cărţi poliţiste sau Julian Barnes. Lena avea o minte dintre cele despre care se zice că sînt pătrunzătoare, care nu glisează niciodată pe gheaţa fragilă a superficialului. Şi ştia să nu facă paradă de ea, era un om de o incredibilă modestie, pe măsura umorului şi a generozităţii ei. Şi a umanităţii ei cotidiene. Avea un foarte precis simţ etic, a ceea ce poţi şi a ceea ce nu poţi, mor