Katherine Mansfield (1888-1923), scriitoare de origine neozeelandeză, este cunoscută în spaţiul românesc încă din anii interbelici, cînd e citită în special în traducere franceză. O găsim pomenită destul de des – mai mult sau mai puţin favorabil – în articolele criticilor şi eseiştilor vremii, mai ales în contextul unor discuţii despre „literatura feminină“ şi despre posibila influenţă a prozei engleze asupra scriitoarelor noastre. Notaţia seacă, precisă, voit dezordonată, privilegierea amănuntului anodin, aparent nesemnificativ, refuzul programatic al intrigii, focalizarea asupra fluxului incontrolabil al conştiinţei sînt trăsături ale scriiturii lui Katherine Mansfield identificabile – în proporţii variabile, toate sau doar unele dintre ele – şi în proza unor autoare ca Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Ioana Postelnicu sau Sorana Gurian.
Katherine MANSFIELD, Jurnal trist, traducere şi note de Antoaneta Ralian, Editura Art, Bucureşti, 2008, 240 p.
E vorba, aici, nu atît de un act de mimetism, cît de o înrudire, de o sensibilitate comună, dincolo de mediul social şi lingvistic diferit. Sensibilitate „feminină“ – potrivit percepţiei generale a anilor ’20-’30 ai secolului trecut –, astăzi am apropia acest tip de sensibilitate (y compris de scriitură) de ceea ce numim „minimalism“, proză a cotidianului, insert autoficţional. În literatura română, „mansfieldienele“ Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu şi celelalte sînt (alături de autori congeneri – de acelaşi raft – precum C. Fântâneru, O. Şuluţiu, Dan Petraşincu) nişte precursoare ignorate ale minimalismului... Spirit aventuros, un pic extravagant În epoca sa, deşi prezenţă de relativă notorietate în lumea literelor engleze (şi nu numai) – spirit aventuros, un pic extravagantă, curajoasă în viaţa ei de zi cu zi, ca şi în ceea ce scrie –, Katherine Mansfield nu este cu adevărat foarte bine
