Când a venit prima dată la Bucureşti, unul dintre organizatori îmi povestea cu admiraţie faptul că Jackson solicitase ca în culise să se afle un grup de copii cu care el voia să discute, să-i mângâie şi să-i sărute în pauze, ăsta fiind „un obicei al lui”. Mă întreb şi azi ce fel de părinţi îşi vor fi trimis copiii în culise, deşi mă calmez la ideea că poate nu vor fi ştiut, atunci, despre năravurile starului, care urmau să capete o notorietate la fel de mondială ca şi talentul său.

Fără a fi o mare „voce”, Michael Jackson şi-a completat statutul de vedetă printr-o nemaiîntâlnită până atunci complexitate a show-urilor sale, care depăşeau sistematic condiţia de recitaluri. Michael a fost cel mai „ambalat” produs oferit lumii de industria show-bizz-ului iar succesul său a depins mai mult de imagine decât de sunet. Talentul său, indiscutabil, dar nu pe măsura faimei, a fost dublat de un comportament a cărui originalitate a frizat adesea exhibiţionismul. Povestea ultimilor ani a lui Michael a fost caz clinic. Iar pe măsură ce câştigurile sale s-au împuţinat, au crescut exponenţial despăgubirile către subiecţii deviaţiei sale sexuale, fără de care ar fi înfundat puşcăria. De cel puţin 10 ani Michael nu a mai însemnat nimic în muzică. Povestea cu cele 50 de concerte n-a fost crezută decât de către unii dintre admiratorii săi „fanatici”. În realitate artistul muribund n-a mai fost în stare nici măcar de unul.

Paradoxal, Michael mort a devenit incomparabil mai valoros decât viu. Asupra cadavrului său s-au aruncat, hrăpăreţi, corbii familiei şi ai cercurilor interesate. Înmormântarea sa şi isteria care a însoţit-o nu constituie altceva decât preambulul de marketing al viitoarelor campanii de vânzări. Fantoma lui Michael bântuie casele de discuri, nu Neverlandul al nebuniilor sale pedofile. Moartea lui a picat la ţanc pentru cei dornici să-i dezgroape