Pesemne Melbourne s-a născut pe ploaie. Altfel, de ce aş ajunge acolo altcîndva decît în miezul iernii australe? Dar cum şi-atunci lămîile cresc, pe la douăsprezece grade, cei de prin partea locului prind a tremura; la opt, a mormăi. Dar nici la cinci nu hibernează. Acolo mercurul termometrelor nu se dă peste cap trecînd sub zero cu clicul foarfecelor parcelor: circul termic e lăsat să se desfăşoare în Tasmania, în Noua Zeelandă şi, dincolo de ele, acolo unde, sudul pierzîndu-se în ape, nicăieriul se regăseşte în pretutindeni. Uitaţi-vă într-un atlas ori, mai bine, pe Google Earth: pe la 37 sud/145 est, oraşul s-a aşezat în jurul golfului Port Phillip, pe rîul Yarra, la nord de strîmtoarea Bass, prin care văluresc oceanele imense ce insularizează Australia din ce în ce mai timid. Melancolicii vintrelor terestre din care s-a încreţit oraşul ies la suprafaţă în forme nostalgice, mici cutremure resimţite doar individual. Nu e o nostalgie cronică – australienii sînt mult mai solari decît alte naţii –, ci una secundă, marcată de depărtările de la care ai venit, tu sau antecesorii tăi cărora le stătea bine cu drumul. Cine vine acolo, vine de departe. Iar Melbourne-ul, neinfirmînd adevărul că binele nu e chiar la îndemînă, e cît poate de departe. Farmecul locului e dat şi de balansul dintre aici şi acolo, de rădăcinile lui atît de dispersate încît parcă aeriene. Vara, îmi spun prietenii, chiolhanul ţine din decembrie pînă în februarie; se dansează mult, se stă la plajă – şi plajele-s, ohohoho, nesfîrşite; poate Moşul apare în slip să pună darurile sub eucalipţii de Crăciun. În baruri bărbaţii aruncă pitici (sportul se numeşte „dwarf throwing“ şi elementul său principal este piticul profesionist, care e aruncat, în lungime şi în înălţime, de la mal de bar la mal de bar); pe australieni îi prinzi între patru pereţi doar cînd sînt bolnavi, cînd intră să-şi ia o altă be