- Un prieten apropiat şi un maestru Raluca DUNĂ

Este atît de greu să găseşti cuvintele potrivite în asemenea situaţii şi, chiar dacă le găseşti, ai vrea să le păstrezi pentru tine şi pentru acei prieteni comuni care alcătuiesc un fel de cerc magic, protector al memoriei celui care a plecat dintre noi, memorie a fiinţei sale autentice. Totuşi, îmi amintesc de vorbele lui Matei, care cred că citau un mai vechi avertisment al prietenului său de tinereţe, Nichita: la noi, se uită totul atît de uşor, dacă oamenii nu te mai văd, te-au şi dat uitării. Dar, cum nimic nu contează şi totul e deşertăciune..., ca să îl citez pe Matei... Dar, în acelaşi timp, el susţinea, cu un entuziasm încărcat de ironie, că România e ţara miracolului (în care el, cititor atent al Ecclesiastului, nu credea, dar nici nu îl nega) – înţelegînd prin miracol deschiderea spre paradox, spre orice posibilitate, absurdă, imposibilă, rizibilă ori miraculoasă în sensul adevărat, religios, al termenului. Împotriva acestei uitări româneşti şi pentru (im)posibilitatea miracolului memoriei de a păstra vii acele amintiri în care un om trăieşte o a doua viaţă a sa, aş vrea să îl evoc pe Matei prin cuvinte. Pentru că, altfel, cunoscîndu-i discreţia, ştiu că ar fi preferat tăcerea sau, mai degrabă, muzica lui Mo-zart, ca mod al evocării. Dar ştiu la fel de bine că pentru Matei, autorul unor amintiri „în dialog“ şi al unui jurnal (ca să nu mai pomenesc de poezia sa, atît de proustiană), memoria, păstrarea memoriei era esenţială, iar această memorie afectivă care dă viaţă trecutului şi sens prezentului constituia o forma mentis fundamentală. Nici nu mă pot gîndi la Matei fără să îmi vină imediat în minte figurile marilor săi prieteni, Ion Vianu şi Mircea Ivănescu. Îi văd ca într-un cerc magic, matein, în afara timpului, legaţi între ei prin amintiri, cuvinte, cărţi şi întîmplări vechi, secrete