O neştiută competiţie pare să se desfăşoare, în intervalul dintre anii 1919-1922, între două scriitoare ale vremii, fiecare cu spaţiul ei natal, un topos exotic şi mărginaş, misterios şi aparte: Katherine Mansfield se naşte în Noua Zeelandă, tărîm insular pierdut în apele Pacificului de Sud, iar Hortensia Papadat-Bengescu de cealaltă parte a lumii, la porţile Orientului, tărîm aflat la confluenţa dintre giubeaua turcească şi modele nemţeşti. Volumul Ape adînci (care constituie debutul Hortensiei Papadat-Bengescu, în 1919) are un titlu pe care critica l-a privit ca pe o premoniţie referitoare la sondarea abisurilor fiinţei, tema predilectă a literaturii bengesciene. Cu un an înainte, în 1918, Katherine Mansfield publicase Preludiu, poate cel mai frumos volum de proză scurtă al său. Vieţile paralele a două scriitoare Dacă în anul 1920 povestirea Miss Brill o consacrase pe scriitoarea neozeelandeză drept una dintre cele mai importante autoare ale modernismului (aceasta fiind încadrată într-o altă colecţie de proză scurtă, intitulată Bliss, după un alt text esenţial al lui Katherine Mansfield), în 1921 Hortensiei Papadat-Bengescu îi apărea volumul Femeia în faţa oglinzei, cel mai reprezentativ pentru proza sa scurtă, atît de „bogat în ideologia sa pasională“1. Fără a fi ştiut una de existenţa celeilalte, cele două scriitoare puneau bazele modernismului literar prin proza lor analitică, puternic psihologizată, îndreptîndu-se, în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, către introspecţia riguroasă, iar în cel al lui Katherine Mansfield, spre reconstituirea amănunţită a universului interior al personajelor. Cele două atitudini ale scriitoarelor nu sînt deloc întîmplătoare, ci mai degrabă determinate de o întorsătură a destinului fiecăreia, care se va dovedi, în fond, decisivă: în timp ce Hortensia Papadat-Bengescu trăieşte captivă într-un univers familial sufocant, în pr