Poliţist, adjectiv nu este nici pe departe un film simplu, deşi plot-ul său – suficient de cunoscut pentru a nu mai necesita o rezumare – poate părea foarte banal. Al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu se îmbogăţeşte cu noi sensuri la fiecare vizionare (ştiu ce spun, l-am văzut deja de trei ori), impunîndu-se ca una dintre cele mai profunde cercetări asupra umanităţii întreprinse vreodată cu mijloacele cinema-ului în România. Dacă A fost sau n-a fost? ne vorbea despre modul în care percepem istoria (principala opoziţie fiind între Istoria mare, cu sensul ei unitar, guvernat de legile raţiunii în perpetuă emancipare, şi micile istorii/ poveşti personale, cu perspective parţiale şi interese meschine), regizorul merge şi mai departe cu Poliţist, adjectiv, abordînd (in)congruenţa dintre realitate şi cuvintele pe care ne folosim pentru a defini şi a ne apropria această realitate. Pentru a acoperi cît mai bine vastul subiect, Corneliu Porumboiu trece în revistă toate stilurile funcţionale ale limbii române: beletristic (versurile şlagărului cîntat de Mirabela Dauer), tehnico-ştiinţific (definiţiile din DEX şi noile reguli ortografice dictate de Academie), juridic-administrativ (trimiterile la litera legii – cuvîntul-cheie, folosit obsesiv în film) şi publicistic (articolul de tabloid citat de poliţistul tip Garcea), dovedind eşecul tuturor de a descrie convingător lumea în care trăim. În ambele filme, adevărul se dovedeşte o chestiune de retorică, un rod al interpretării şi al negocierii între personaje. La fel ca în sclipitorul său debut, Corneliu Porumboiu nu lasă nici cel mai mic detaliu la voia întîmplării. De pildă, oricît de îndepărtate ar părea de miza filmului, dialogurile protagonistului sînt fără excepţie relevante pentru profilul său psihologic şi pentru modul în care el şi noi ne raportăm la mediul înconjurător. În prima sa conversaţie cu un co