Cînd vine vorba de Siberia, nu prea ai motive de încîntare: cu gîndul la istorie (pe lîngă climă) simţi că te ia cu friguri. În cel mai bun caz, te poate reconforta imaginea unui „Se poate şi mai rău! Unde? În Siberia!“, cînd îţi pierzi şi ultimele resurse de optimism. De la o vreme însă, Novosibirskul a răsturnat prognozele şi geografia şi a aşezat periferia în centrul atenţiei muzicale, de cînd doi copii-minune (azi bărbaţi în toată firea) au cucerit Vestul cu arcuşuri de vioară: Vadim Repin şi Maxim Vengerov. Purtaţi prin Uniunea Sovietică a lui Brejnev ca noii exponenţi ai geniului rus şi proletar, cei doi au fost printre primii benificiari ai perestroikăi, ajungînd, după puţină vreme, idoli ai scenei internaţionale. Printr-o tainică (sau trainică?) potrivire, cei doi sînt cum nu se poate mai diferiţi, un fel de Federer şi Nadal ai virtuozităţii violonistice. În timp ce Vengerov duce tehnica şi expresia pînă la limita imaginarului (şi, pentru unii, a suportabilului), cu îndrăzneală şi vigoare pasională şi atletică, Repin parcă nu depune nici un efort, în drumul spre glorie. Comparaţia sportivă se prelungeşte şi în detaliu, dacă luăm în calcul retragerea neaşteptată a lui Vengerov, în urma unor probleme de sănătate, puse de gurile rele pe seama suprasolicitării. Colegul său, în schimb, nu oboseşte niciodată, nici publicul şi nici pe sine. Şi cum încă nu este posibilă o hibridizare a genelor artistice, părerile rămîn împărţite, iar alegerile deloc uşor de făcut. Concertul pentru vioară şi orchestră de Johannes Brahms este un exemplu nimerit. Acest Mare Şlem al partiturilor solistice a făcut multe victime şi cîţiva campioni. Pentru Beethoven îţi trebuie răbdare, pentru Mendelssohn – inspiraţie. În 1879, cînd toată lumea credea că secolul al XIX-lea se va încheia glorios, în zgomot de trenuri şi de Sarasate, Brahms i-a pus pe contemporani în gardă şi pe violon