"Prin 1980, mătuşa tatălui meu a fugit din ţară cu bărbată-su. S-au stabilit la Paris, unde au cerut azil politic. Acum au cetăţenie franceză, de ani buni. Eu n-am cunoscut-o decât la câţiva ani după revoluţie, dar de ea mi se leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie. Nu ştiam decât că o cheamă tanti Ani şi că, din '87, a început să ne trimită pachete. Pentru că la noi, la Câmpulung, nu era vamă, mama şi tata mergeau de două ori pe an, vara şi înainte de Crăciun, la Piteşti. Acolo, "poşta mare" avea serviciu vamal, unde ajungea la control tot ce venea din străinătate în Argeş.
Când mergeau vara să ridice coletul, ai mei luau cu ei tot familionul. Aveam Dacia care era umplută până la refuz - mama, tata, eu, unchiul meu, bunica şi verişoară-mea. Pe mine, fiind cea mai mică - aveam 8 ani în '89, mă ţineau în braţe tot drumul, ca să aibă loc cu toţii. Îmi aduc aminte că, de pe la jumătatea drumului, începeam să îl agasez pe tata, care conducea maşina, cu întrebările. «Mai avem mult?», «Când ajungem?», «Da' n-a trecut o juma' de oră?». În maşină era cald şi transpiram, iar geamul nu se deschidea decât când fuma tata - ca să nu răcească aia mică - adică eu. Iar atunci, chiar dacă el ţinea mâna cu ţigara scoasă pe geam, fumul tot venea în spate şi mă îneca.
Tata fuma Carpaţi fără filtru şi, din când în când, scuipa firicelele de tutun care îi rămâneau pe limbă. Cred că pot să recunosc şi acum mirosul fumului de Carpaţi dintr-o mie de ţigări. Pentru că multă vreme mi s-a părut că toate miros la fel, nici nu m-am apucat vreodată de fumat.
Recunoşteam apropierea de intrarea în Piteşti după un turn mare din beton, vopsit în verde spălăcit, de pe partea dreaptă a drumului. Când ajungeam la ăla, îl credeam pe tata când zicea că mai e puţin. De acolo, în 5 minute intram în oraş. Iar când ajungeam la poştă începea o nou
